10 interdicții sovietice: Ce nu avea voie să facă majoritatea cetățenilor URSS

Doar un număr mic de sovietici (diplomați, marinari și piloți, printre alții) au fost lăsați să călătorească în străinătate pentru a lucra. Pentru toți ceilalți, depășirea „Cortinei de Fier” a fost fie complet imposibilă, fie o căutare istovitoare. De obicei, cetățenii își petreceau vacanțele pe litoralul sovietic sau mergeau în excursii de mers pe jos și drumeții și învățau despre viața în țări străine din filme occidentale rare sau din auzite și din gură în gură.

Dacă, totuși, se găsea un motiv întemeiat pentru a călători în străinătate, oamenii trebuiau să strângă un întreg pachet de autorizații, să convingă numeroase consilii și panouri, precum și să treacă un interviu la comitetul local al Partidului Comunist.

Pe de o parte, era imposibil în Uniunea Sovietică ca un absolvent al unei instituții de învățământ superior să rămână fără un loc de muncă. Pe de altă parte, acest lucru a impus anumite obligații absolvenților. Doar cei cu relații se puteau aștepta să obțină o poziție în funcție de calificările și preferințele lor. Pentru toți ceilalți, a existat un sistem de repartizare: un organism special decidea unde va lucra un absolvent pentru următorii trei ani iar absolventul nu putea refuza.

Nu exista libertate de mișcare în Uniunea Sovietică: Statul controla strict circulația populației. A făcut acest lucru prin intermediul sistemului cunoscut sub numele de propiska, care se referea la permisul de ședere într-un anumit loc conform ștampilei din pașaportul intern. Din 1960, a trăi fără propiska mai mult de trei zile era considerată infracțiune penală iar pedeapsa era de la amendă în valoarea unui salariu pe o lună până la un an de închisoare.

Șomerii nu se încadrau în ideologia sovietică. Toată lumea trebuia să lucreze și să ajute la construirea statului sovietic. Din 1961, Codul penal avea un articol referitor la tuneyadstvo („parazitismul social”) în temeiul căruia au fost urmărite penal persoanele care nu au avut un loc de muncă timp de patru luni (cu excepția mamelor cu copii mici). Așa-numiții tuneyadtsy au fost trimiși pentru muncă obligatorie în colțuri îndepărtate ale țării pentru termene de până la cinci ani. Și, nu doar persoanele fără muncă și venituri au căzut victime acestui articol al legii, ci și persoanele care au obținut un venit altul decât din muncă.

Antisovetchik – literalmente, o „persoană antisovietică” – a fost termenul folosit pentru a-i descrie pe cei care nu au fost de acord și au criticat toate acțiunile autorităților. Puțini oameni au fost închiși pentru critici publice, dar chiar și conversațiile din jurul mesei din bucătărie ar putea da naștere unor acuzații de „propagandă antisovietică”, dacă ar fi raportate de un membru al familiei informator sau de un prieten. Au fost pronunțate pedepse de până la șapte ani pentru antisovietism.

Doar statul putea face asta iar din 1937 această infracțiune a fost echivalentă cu o infracțiune împotriva statului. Dacă cineva avea numerar străin rămas după o călătorie în străinătate, acesta trebuia schimbat cu niște bonuri, certificate speciale care ar putea fi cheltuite în lanțul de magazine „Beriozka”. Aceste magazine, care erau accesibile cetățenilor sovietici care lucrau în străinătate și membrilor familiilor lor (personal diplomatic și militar și specialiști tehnici), vindeau bunuri de lux, cum ar fi ciocolata și caviarul, și bunuri occidentale inaccesibile în piețele și magazinele tradiționale sovietice.

Karate-ul a devenit popular în anii 1960, când un număr mare de filme care prezintă arte marțiale orientale au apărut în cinematografe. Dar, versiunea sovietică a karate-ului a avut un aspect distinctiv: a fost populară în rândul membrilor lumii criminale, creând temeri în rândul poliției.

Karate-ul a devenit, de asemenea, periculos în sens politic. În timpul tulburărilor din Polonia, karatiștii au reușit chiar să spargă un cordon de poliție. Kremlinul nu a vrut să existe astfel de luptători în URSS – și, în 1981, a interzis oficial karate-ul.

Aceeași soartă au avut și culturistii – dar din motive ideologice (bodybuilding pur și simplu de dragul unui aspect atrăgător a fost privită ca ceva antisovietic). Culturiștii au trebuit să se ascundă în subsoluri și să se ferească de poliție. Interdicția a fost însă ridicată în 1987.

Una dintre principalele orientări ale politicii sovietice a fost furnizarea de locuințe pentru personalul muncitor. Au existat mai multe modalități de a asigura un apartament: de exemplu, obținerea unui loc de muncă într-o întreprindere care a construit locuințe pentru lucrătorii săi sau nașterea unui copil și înscrierea în lista de așteptare pentru o locuință mai potrivită. Locuințe au fost date practic tuturor, dar au fost acordate pe baza unui contract de închiriere pe viață.

Se puteau face schimburi de locuințe contra unui cost mic. Dar, ceea ce nu se putea face era să vinzi și să cumperi un apartament.

Aproximativ 1.400 de stații de bruiaj au fost construite în acest scop, suprimând până la 40-60 la sută din emisiunile străine.

Din când în când, în momente de destindere politică, bruiajul a fost ușurat sau suspendat pentru o perioadă. Acest lucru s-a întâmplat în 1959, de exemplu, când bruiajul Vocii Americii a fost redus în timpul unei vizite a secretarului general Nikita Hrușciov în SUA.

Pentru o lungă perioadă de timp, guma de mestecat a fost, dacă nu chiar interzisă, cu siguranță nedorită în Uniunea Sovietică. A fost asociat cu Occidentul și cu „modul de viață american”.

Un eveniment tragic din 10 martie 1975 a schimbat complet atitudinea conducerii sovietice față de guma de mestecat. În această zi, hocheiștii canadieni juniori aflați într-o vizită în URSS au aruncat publicului guma de mestecat Wrigley, drept campanie publicitară după meciul cu o echipă sovietică de juniori. Acest lucru a stârnit o mare emoție la Arena Sokolniki din Moscova, unde s-au adunat câteva mii de spectatori. A urmat o învălmășeală uriașă care s-a încheiat cu 21 de decese, majoritatea adolescenți.

După tragedia de la Sokolniki, guma de mestecat din Uniunea Sovietică a primit undă verde. În plus, cu ochii pe Jocurile Olimpice din 1980, URSS a vrut să le arate oaspeților străini că și ea poate urma tendințele globale. Și astfel, din 1976, guma de mestecat a fost produsă pe scară largă în întreaga Uniune Sovietică, din Caucaz până în țările baltice.