31.9 C
Giurgiu
marți, iulie 23, 2024

Un discurs în plină vară

La sfârșit de iunie, într-o zi de...

Evenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (XIII)

Voi examina în acest episod perioada rectoratului...

STATUL

Filosoful matematician Alfred North Whitehead constata cu...

Călătoria ca metodă

OpiniiCălătoria ca metodă

Metoda însăși este un drum, așa că analogia dintre călătorie și metodă nu este doar o „metaforă vie”, cum ar zice Ricoeur, ci pune în relația unui als ob, adică, pe românește, a lui ca și cum, cele două părți. Așadar, ce s-ar putea spune despre călătorie ca metodă dacă o trecem în registrul lui ca și cum? Știm bine că o metodă ne duce întotdeauna undeva, la un scop pe care ni-l asumăm. Valabil și pentru orice călătorie, stă în natura ei să aibă un parcurs într-un anumit spațiu. Dar stau lucrurile astfel întrutotul sau călătoria poate fi și altfel decât metoda?

            În Discursul asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și de a căuta adevărul în științe (uf, ce titlu, dar demn de complexitatea barocului!) Descartes căuta metoda care să ne ducă la adevăr, urmând „lumina naturală” a rațiunii, cu ideile clare și distincte deopotrivă ca destinație și fundament. Proiectul lui Descartes a definit modernitatea și a configurat o schemă conceptuală în care întemeierea și certitudinea nu mai puteau fi despărțite.

            Dar trebuie neapărat să ajungem undeva? Cum ar zice Noica, poate că este o alternativă mai bună doar să fim pe drum, caz în care drumul este mai important decât destinația finală. Altfel spus, este suficient să fii pe drum, acesta-i însăși scopul. Dacă nu ești pe un drum, atunci nu te afli nicăieri, nu ai nicio șansă pentru devenire. De aceea, în orice clipă trebuie să fie cuibărit un „încotro?”

            Poate că de cele mai multe ori drumurile noastre nu sunt nimic altceva decât drumuri care se închid, acele Holzwege despre care vorbea Haidegger, drumurile forestiere care nu duc nicăieri, ci sunt folosite doar pentru a aduce lemnul la vale. Construim un drum, îl folosim, drumul însuși este o explorare, el epuizează o căutare fără a avea o destinație finală. Nu cumva viața noastră este un astfel de drum? Sau vreți să-i dăm o destinație finală? Păi care ar fi aceasta dacă nu moartea sau Neantul?

            Sau poate că gândim drumul asemenea unei scări pe care, cum propune Wittgenstein, o putem arunca după ce am ajuns mai departe, în urcuș sau, dimpotrivă,  în coborâre, din bolgie în bolgie, precum în infernul lui Dante. Desigur, ar fi de dorit să urmăm o scară spre cer, așa cum a visat-o încă Iacob. Dar pentru că în post-modernitatea în care trăim am dobândit reflexul relativismului, voi spune că aprecierea drumului, urcuș spre cer sau coborâre în infern, depinde de interpretarea pe care o dăm faptelor noastre, păcătoase sau, dimpotrivă, izbăvitoare.   

            Fixarea unei destinații finale creează impresia de ireversibilitate, prin aceea că dacă ai ajuns undeva nu te mai poți întoarce la situația inițială. Chiar dacă fizic te întorci, ești deja altul, pentru că ai în plus experiența drumului pe care tocmai l-ai parcurs. Orice destinație presupune drumul către ea, și punctiform, ea comprimă drumul ca totalitate. De aceea, în acest sens, nu poți să ajungi la Giurgiu dacă nu treci prin Giurgiu.

            Solidaritatea dintre drum ca metodă și destinație este atât de puternică încât le putem gândi ca pe două fațete ale unei foi de hârtie. Este una dacă este și cealaltă. Dacă adaptez gândul la vremurile războinice pe care le trăim acum, atunci l-aș reaminti pe Mahatma Gandhi cu gândul său radical: „Nu există un drum către pace. Pacea însăși este drumul”.  De aceea, atenție pe unde umblăm!

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole