Poate nimic nu ilustrează mai bine caracterul eclectic al straturilor spirituale și de civilizație care s-au suprapus pe teritoriul de astăzi al Kazahstanului de la sfârșitul secolului al XIX-lea încoace decât un imens parc din zona central estică a orașului Almaty, fostul Alma Ata, fostul Vernîi, care are pe teritoriul său și o biserică ortodoxă de o frumusețe miraculoasă cu hramul Înălțării. M-am plimbat prin acest parc răcoros aproape o jumătate de zi, una lungă de august, timp suficient pentru a-i descâlci misterele de dincolo de aparențe.
Parcul poartă și acum ultimul nume primit în perioada în care Kazahstanul de astăzi făcea parte din Uniunea Sovietică, adică „Panfilov”, un nume cu sonorități slave, deloc kazahe. Ei bine, acest nume este atât unul propriu, cât și unul colectiv, și în acest al doilea sens are legătură cu Alma Ata. Ivan Panfilov a fost un general care a comandat divizia 316 în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și care s-a opus cu pierderi grele avansării trupelor germane spre Moscova. Ca nume colectiv, este vorba de un grup de soldați, 28 la număr, din unitatea de infanterie provenită din Alma Ata și care au murit în timpul acestor lupte. Monumentul uriaș de culoare neagră este unul tipic sovietic, comemorându-i pe toți soldații căzuți în război din toate cele 15 republșici care alcătuiau Uniunea. Mesajul subliminal era acela al unității indestructibile a republicilor pentru cauza comună. În fața monumentului arde o flacără veșnică.
Dar parcul a fost înființat cu mult înainte de Al Doilea Război Mondial, în anul 1870, pe teritoriul unui cimitir al unei mici așezări căzăcești, pe vremea când teritoriul de astăzi al Kazahstanului, locuit de hoarde nomade, fusese inclus în întregime în Rusia țaristă. Primul său nume a fost „Parcul vechiului cimitir”, adică Parcul Starokladbischenski. Din vechiul cimitir au mai rămas mormintele familiei Kolpakovski, piatra de mormânt fiind restaurată recent, în anul 2011. Se știe că mai exista un monument comemorativ al victimelor cutrenurului din anul 1887, dar piatra tombală nu a mai fost găsită. În apropierea „Parcului vechiului cimitir” se afla o grădină urbană care ducea spre zona catolică, iar în cele din urmă ambele au intrat în componența viitorului parc „Panfilov” atunci când Andrei Pavlovici Zenkov a reproiectat noul mare parc.
A mai curs însă multă apă pe râul Malia până la botezul în „Panfilov”. În anul 1899, atunci când s-a împlinit un secol de la nașterea marelui poet Aleksandr Pușkin, numele parcului a fost schimbat, asta îmi place, în „Grădinile Pușkin”. Începând cu anul 1904, timp de câțiva ani, a urmat o perioadă în care în Alma Ata s-au ridicat câteva clădiri, probabil cel mai bun interval constructiv pentru oraș din perioada țaristă, unele fiind și astăzi în picioare.
Arhitectul Zenkov proiectează biserica în anul 1904 și aceasta este construită eclusiv din lemn, fiind inaugurată la 14 septembrie 1906. Structura interioară a fost făcută în ateliere din afara Kazahstanului, la Moscova și la Kiev, iar iconostasul a fost pictat de Nicolai Gavrilovici Khludov, cetățean al orașului Alma Ata. După ce a supraviețuit cutremurului din anul 1911, biserica a fost transformată, după Revoluția sovietică, de bolșevicii ateiști, adică fără de Dumnezeu – cum altfel? – într-un sediu care ținea de Muzeul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Kazahe. Sunt curios să aflu cum am folosit-o și mi se spune cu un zâmbet complice că de aici transmitea primul post de radio din zonă, emițătorul fiind amplasat chiar în clopotniță. Mi se pare o istorioară semnificativă, parcă îi văd pe propagandiștii vremii proclamând superioritatea undelor radio în raport cu lumina credinței. Iată de ce scriu despre toate acestea, pentru că nu trebuie să uităm trecutul, cine își pierde memoria devine o vicitmă ușoară a altor totalitarisme din ce în ce mai rafinate. În anii 1970 autoritățile comuniste au decis să restaureze biserica pe fondul unei politici de valorificare a ceea ce se numea pe atunci „monument de arhitectură”, o expresie neutră care elimina conotațiile religioase. Abia după căderea comunismului clădirea a revenit la funcțiile ei religioase. În anul 1995, a fost supusă unei noi restaurări, iar din anul 1997 a fost deschisă serviciilor de cult.
Și am mai găsit ceva interesant și vă recomand, dacă ajungeți în Almaty și în parc, să nu ratați o vizită a Muzeului Instrumentelor Muzicale Tradiționale. Este situat într-o clădire tot din lemn, constrită în același timp cu Catedrala Înălțării, finalizată în anul 1908, și care a fost folosită inițial de conducerea militară a Turkestan-ului de atunci pentru ceremonii și recepții. După aceea a fost folosită ca un fel de Casă a Armatei, loc de întălnire al ofițerilor, până în anul 1980, când i s-a schimbat destinația în muzeu. În prezent muzeul poartă numele lui Ykylas, un mare muzician kazah de la sfârșit de secol nouăsprezece și început de secol douăzeci, care a promovat folklorul și instrumentele tradiționale. Colecțiile dețin în prezent peste o mie de instrumente tradiționale, specifice civilizației turcice. Sunt instrumente cu coarde, instrumente de suflat și instrumente de percuție, cele mai cunoscute fiind kobuzul, dombra, dabilul și zetigenul. Am avut norocul să fie prezent și un artist popular care ne-a exemplificat toate aceste sonorități care m-au făcut să văd, așa cum poate ar zice Oliver Sacks, o lume colorată caleidoscopic care se disipează sub un cer vălurit într-o imensitate fără ecou.