Ultimul gest al poetului Eran Sela, înainte de a părăsi această lume, a fost literar: și-a publicat cel din urmă volum de versuri (Înainte de-a se-ntuneca, editura Tracus Arte, București, 2022), care i-a precedat cu o lună decesul. A plecat din viață așa cum a trăit: scriind. Totuși, n-a fost un poet prolific, a publicat în total șapte volume. Dar tot ce-a publicat, a purtat pecetea unicității și autenticității. Mai degrabă auster, decât expansiv, el își decupa versurile dintr-un bloc de cleștar și le dădea o strălucire aparte, care-i măsura volutele sufletului. A fost poetul unei singure iubiri, a cărei pierdere timpurie îl va lăsa suspendat într-un timp străin, stingher pentru tot restul vieții. A făcut parte dintr-o familie spirituală de scriitori moderni, mai mult marginalizați în România comunistă, din care au țâșnit totuși nume ca Norman Manea, Virgil Duda sau Lucian Raicu.
Bun cunoscător al literaturii franceze, Eran Sela avea un adevărat cult pentru marea literatură română, pentru Eminescu, Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga sau, mai aproape de generația lui, pentru Nicolae Labiș ori Nichita Stănescu, din care putea recita la nesfîrșit. Putea fi, dacă voia, un artizan al versului și se mișca dezinvolt în toate stilurile poeziei. Dar, fundamental, el a fost un poet al conținutului, al sentimentului și, mai ales, al imensei sale dureri pentru ființa piedută. Poezia sa putea lua, de aceea, deopotrivă forma elegiei și litaniei, a psalmului sau a epitafului, putea folosi toată gama de rime într-o înlănțuire uluitor de personală, după cum se putea traduce și în vers liber, într-o amplă cadență împinsă, nu de puține ori, până la o aproape totală autonomie a cuvântului față de sens. Erau, acestea, momentele sale de înstrăinare deplină față de lume și de Dumnezeu, în care mai existau, obiectual, doar el și durerea sa, și nici un intermediar între ei.
„Curcubeul sufletului tău/prelins peste secundele osoase/se destrăma în mine dureros/ca un vis din copilărie/cu rotula genunchiului julită/de un scâncet de copil./Alerg în galop prin deșert/și-mi zornăie-n ochi nisipul fierbinte./Vocalele mi s-au topit în gură./Sufletul pierit pe-orizontală/trupul mi-l înalță spre zenit,/lăsând în urmă dâra singurătății mele/ca o înfrângere./Colțul sfărâmat al pietrei,/grindina și frigul toamnei,/dalta gândului și lacrima în fereastra/cu priviri străbătute-n lunecare/fără nicio coerență/de oglinzi aburite de-oboseală.”
(Menestrel)
Ni-l imaginăm pe poet pătruns până-n ultima fibră de gândul morții, ale cărei semne n-au întârziat să apară, dar nu întrezărim nici un moment în versurile sale vreun sentiment de teamă în fața ei. Nu obsesia neantului este leitmotivul interogațiilor sale din urmă, căci după moartea soției sale iubite a trăit mereu în vecinătatea lui, ci mai vechile obsesii ale singurătății cosmice, ale unui univers gol și unui Dumnezeu absent.
„Te-am implorat și-gând și în cuvinte/să mi-Te-arăți măcar o dată-n /viață./De mic copil, de când mă țin eu minte/și zi de zi, din zori de dimineață/până-n amiază lungă și fierbinte,/m-am tot rugat, vulcan pe-un bloc de gheață,/să-mi împlinești dorința, Tu, Părinte,/dar am simțit că sufletu-mi îngheață./Se naște frigul când Te duci din mine,/adierea Ta mă-nvăluie-n tăcere,/și dintr-odată simt că Noaptea vine./Ridic privirea-n sus spre nalte sfere/și sper mereu să Te zăresc pe Tine,/dar, vai! Te-ascunzi în nevăzute ere.”
(Psalm)
De altfel, nici tonul întregului volum nu este în întregime înnegurat, nu simbolurile iernii predomină ci, mai degrabă, ale toamnei, iar tema iubirii are o mai mare consistență decât cea a morții. Dintre personajele veterotestamentare, Iov pare să i se potrivească cel mai bine, dar numai până la un anumit punct. Poetul nu-și va vedea răsplătită suferința, ci se va contopi până la identificare cu aceasta, sorbindu-i paharul până la capăt.
„Oricinea-i fi, de ți-ai oprit privirea/pe piatra-n care-i scris numele meu,/aș vrea să știi că-n pieptul meu iubirea/odată-aprinsă – a rămas mereu.//N-am pregetat, nici când mi-a fost mai greu,/în vers să torn tăcerea și-amintirea/și, fără să mă rog lui Dumnezeu,/să trec în gând, cântând, nemărginirea.//Dar, vai, cu toții suntem sclavii/nemernicului Timp ce-ngroapă toate – /iubiri și amintiri și chiar pe bravii/menestreli ai dragostei, ce poate/doar ea din adâncuri să răzbată”
(Epitaf II)
Eran Sela, ca și ceilalți reprezentanți ai literaturii de limbă română din Israel, ilustrează un paradox și o limită a acesteia. Nimeni din cei care o alcătuiesc nu s-a născut în climatul ei, după cum nimeni nu a lăsat urmași. Este o literatură care s-a format exclusiv prin plecare unor scriitori evrei români din România spre Israel și există doar prin existența acestor creatori. Apariția ei a anunțat implicit dispariția ei. Nu numai că nu se nasc scriitori de limbă română în Israel, dar și în România arta scriitorilor evrei e pe sfârșite, căci nu se mai nasc evrei. România și-a pierdut evreii, cum și-a pierdut și germanii, cu diferența că scriitorul evreu crea în limba poporului din care făcea parte, îmbogățind-o implicit. Ne despărțim nu doar de niște oameni, ci de un întreg fenomen cultural.
Sau, cu cuvintele unice ale poetului Eran Sela:
„Îmi pare c-am ajuns la capăt. Oare,/într-adevăr, n-a mai rămas nimic din mine/decât o amintire, ca o boare,/ce-o sufli-n umbra dorului de sine?//Mă simt de parcă-un altu-n locul meu/a sorbit otrava apelor dorminde/și scăldat în harul unui curcubeu/ aripa-și întinde pe morminte.//Bat orele cu disperare calmă/în casa dintre maluri scufundată/și dintr-o dată știi – e ca o palmă! – /anii-au trecut și viața-i terminată”
(Îmi pare…)
Eran Sela ar fi împlinit 83 de ani anul acesta, în luna mai. A murit anul trecut, în august. Era avocat și n-a ieșit niciodată la pensie. Fie-i amintirea binecuvântată!