Deunăzi, la invitația Bibliotecii județene ”I. A. Bassarabescu”, am conferențiat pe tema enunțată în titlu. Mai întâi am arătat cât de norocos am fost de a mă fi născut într-o casă cu bibliotecă. Tata avea un dulap de brad cu două uși, în care păstra vreo 300 de cărți, colecție încropită majoritar în vremea studenției sale bucureștene. Era o bibliotecă de om sărac, mezinul orfan de război al unei văduve ce-i născuse anterior încă trei surori și cinci frați. Am crescut împreună cu acea bibliotecă care s-a îmbogățit în două decenii, ajungând la peste 2000 de volume, depozitate în mobilier de stejar, rodul achizițiilor unei familii de intelectuali.
Am relatat apoi cum în copilărie citeam enorm, cum mă întâlneam în librărie cu Savin Popescu, Cornel Ionescu, Grigore Buduru și alți pasionați, cum la 16 ani am primit responsabilitatea continuării bibliotecii paterne, cum – încet, încet – am renunțat la beletristică în favoarea cărților științifice, cu predilecție a celor de istorie. Am povestit cum la 18 ani am avut pe mână pentru o lună de zile biblioteca Muzeului giurgiuvean, care – la vremea aceea – avea mai puțin de 1000 de cărți și reviste. După 1975, timp de 40 de ani, m-am preocupat personal ca ea să crească de peste 40 de ori, ajungând să țin comunicări științfice la invitația marilor biblioteci ale țării, inclusiv să teoretizez în domeniul bibliologiei. Fără a mă erija în expert oficial, am învățat multe despre manuscrise și despre cărți rare, am descoperit nenumărate valori bibliofile, m-am împrietenit cu anticari și cu vestiți colecționari.
Am ajuns eu însumi să scriu cărți și să practic diverse meserii legate de alcătuirea lor (în posturi de editor, redactor, corector, prefațator, antologator, coautor etc.) sau să asist activ la operațiuni de legătorie, de ilustrare, de tehnoredactare, de restaurare și câte altele.
În 1999, cu ocazia unei călătorii peste Ocean, am putut vizita două mari bilioteci publice din capitala statului Arizona, mai multe librării și anticariate de acolo și mi-am făcut o idee despre cum privesc americanii cărțile și instituțiile dedicate comercializării și păstrării lor. Am constatat atât lucruri bune, cât și lucruri rele, realități demne de adoptat cândva și la noi, dar și situații de care ar fi bine să ne ferim. Am observat că în majoritatea caselor ”americanilor de rând” nu există biblioteci, în sensul acelor dulapuri specifice, înțesate de cărți. Ici-colo o etajeră ori vitrina unei alte piese de mobilier găzduiește câteva volume, mai frecvente fiind cărți religioase, cărți de bucate, unele manuale profesionale etc.
Între timp, am văzut că la noi – mai rapid decât în alte țări – fenomene comune ale schimbărilor tehnologice, climatice și de alte naturi, noile condiții materiale de trai, ritmul vieții cotidiene etc. etc. au pus o presiune disproporționată pe situația culturii și educației, îndepărtând noile generații de cărți și de biblioteci. Intelectualii noștri, mai divizați ca oricând, fie se jeluiesc, fie s-au resemnat cu situația, fie se iluzionează că reformele propuse vor da roade ori că lucrurile se vor îndrepta de la sine.