14.7 C
Giurgiu
luni, noiembrie 4, 2024

„Bullet train” în Uzbekistan

Când am început documentarea pentru a doua...

„Viață bună” în sudul agricol al Italiei

Congresul Mondial de Filosofie, eveniment ce are...

Lumină de septembrie în Delta Dunării

Să vezi Delta Dunării atunci când vara...

Evenimentul în filosofie sau…

OpiniiEvenimentul în filosofie sau...

despre in/competența filosofilor în politică[1] (V)

Când Hannah Arendt spune că încă dinainte de a-l cunoaște, auzise de Heidegger ca fiind ”acel rege ascuns al filosofiei”, ideea cu care acesta își cucerise auditoriul, și care va rămâne o constantă a operei sale dincolo de toate ”turnurile”, era aceea a ”Distrugerii metafizicii”, o sintagmă ușor enigmatică, dincolo de radicalitatea presupusă: ce este metafizica și cum este ea distrusă de abordarea fenomenologică heideggeriană? Sigur, ideea nu era foarte originală, mulți autori vorbiseră fie de o ”criză a filosofiei/culturii)”, fie de un ”sfârșit” (nu neapărat în sens negativ, Hegel considera că sistemul propriu este desăvârșirea însăși ideii de filosofie), fie de o ”depășire” a acesteia, văzută ca fiind o expresie a ”nihilismului” modern[1]. Ceea ce dorea să distrugă Heidegger era caracterul rațional, subiectiv și cognitiv al demersului filosofic. Acestea păreau să fie trăsăturile definitorii, perene, ale reflecției filosofice (”metafizice”). Această distrugere va fi realizată de Heidegger în ideea metafizicii ca fiind o gândire calculatoare care-și găsește expresia ultimă, finală, în modernitate.

Această idee a fost atât de puternică încât putem spune că, de fapt, Heidegger nu a fost niciodată discipolul lui Husserl. Fenomenologia acestuia reprezenta tocmai o încercare de întemeiere a unei metafizici/ontologii mai ”științifice”, adică mai puțin speculative, mai aproape de realitatea umană. În căutarea unei reflecții mai ”concrete” decât cea husserliană, Heidegger va distruge sistematic toate elementele fenomenologiei care trimiteau la vechea paradigmă: subiectivitatea, raționalitatea, cunoașterea. Vom încerca mai jos să explicăm substratul demersului heideggerian.

Simetric demersului husserlian, Heidegger refuză să asimileze accesul la propria existență cu o formă de știință, cu conștiința de sine a metafizicii, considerând că avem de-a face mai curând cu o senzație (o ”trăire”) extrem de puternică care se transformă într-un sentiment durabil. Acest sentiment nu înseamnă cunoaștere, ci existență, el precede orice formă de gândire rațională și din această perspectivă trebuie înțeleasă teza ”existența precede esența[2]” (în sensul că ”a fi înseamnă a fi simțit”). Dacă Husserl pleca de la îndoiala rațională carteziană, baza oricărei cunoașteri autentice, Heidegger pleacă direct de la certitudinea senzației (a trăirii): oricât de iluzoriu ar fi conținutul acestei trăiri, ea există și aceasta este problema: cum este cu putință ca aceste trăiri să existe?

O altă diferență esențială a demersului heideggerian în raport cu cel husserlian (și existențialist în general) este anti-subiectivismul acestuia: spre deosebire de restul abordărilor fenomenologic-existențialiste (care au ca reper fundamental individul, subiectul), Heidegger se raportează la un anumit tip de comunitate umană caracterizată de existența unui mijloc de comunicare (o limbă) accesibil tuturor membrilor acesteia. Aceasta înseamnă că senzația existenței nu este una pre-verbală, ci posibilă numai în și prin asimilarea limbii comune și a sensului comun al cuvintelor din limba respectivă. Gândirea nu precede limbajul, dimpotrivă: asimilarea limbajului precede și face posibilă gândirea. Limbajul ordonează și unifică realitatea, îi dă o anumită coerență, iar gândirea nu face altceva decât să descopere ceea ce limbajul a realizat deja. Limbajul impune com-unicarea, adică constituirea unei com-unități: aceasta din urmă este realitatea primă, fundamentală și nu individul, subiectul. Limba este modalitatea în care comunitatea se raportează, în același timp, la ea însăși și la ceea ce o înconjoară. Unitatea acestei raportări este ceea ce Heidegger numește Ființa (Sein). Fiecare limbă/comunitate are un mod propriu de raportare (=Dasein, modalitatea de deschidere (Da) către unitatea existenței (Sein)). Daseinul presupune mai mult decât structura lingvistică (gramaticalitate limbii): include și însăși istoria acelei comunități/limbi, avatarurile ei istorice (”evenimentul” în jargon heideggerian).

Ființa (unitatea sentimentului existenței) apare și se transmite în și prin limbaj. În absența acestuia din urmă, nu există Ființa, adică lumea  nu este percepută ca unitate și nici indivizii ca făcând parte din aceasta. Fenomenologia ca egologie este distrusă de viziunea lui Heidegger: comunitatea precede individul, acesta nu poate exista decât în și prin comunitate. Individul nu are ”realitate ontologică[3]”. Limbajul este cel care structurează și deschide comunitatea către Ființă (=unitatea existenței semnificate) prin modul sau modurile în care folosește verbul ”a fi” în relația cu realitatea: ”noi suntem” îl precede pe ”eu sunt” și îl face posibil. Sentimentul apartenenței la acest ”noi” precede și face posibil sentimentul existenței personale. Ființa înseamnă conștientizarea acestei apartenențe, a faptului că ”a fi” înseamnă ”a fi împreună cu”. Individul nu poate fi fundamentul absolut al meditației filosofice, tocmai pentru că el are întotdeauna această precondiție a limbajului și comunității.

Finitudinea/istoricitatea, moartea ca experiență fondatoare și ea trebuie înțeleasă, deci, ca raportându-se nu la un individ/subiect cunoscător care devine conștient că este muritor, ci la o comunitate care trăiește colectiv experiențele istorice ale măririi și decăderii în raport cu alte popoare. În acest sens, filosofia heideggeriană este profund politică. Dasein-ul unui popor include și destinul pe care acesta, prin limbă și prin sarcinile istorice pe care și le prescrie, și-l asumă.

Heidegger repune problema filosofiei ca depășire a finitudinii în raport cu Ființa, adică nu în raport cu propria existență individuală, ci cu cea a speciei umane: posibilitatea depășirii speciei umane, așa cum o cunoaștem, homo sapiens, fusese deja anunțată de Nietzsche prin ideea supraomului.

Speciile, văzute în perspectivă evoluționistă, sunt finite în timp: apar la un anumit moment al evoluției și dispar în altul, făcând loc unor specii (mai) evoluate. Specia umană poate împărtăși și ea această soartă dacă nu evoluează spre ceva superior. Nietzsche mută evoluția din plan strict biologic în cel spiritual/cultural: evoluția însăși evoluează. Eliberarea speciei umane de sentimentul de creatură, emanciparea de sub tutela religiei, poate marca începutul unei noi linii evolutive: omul ocupă, în fine, locul pe care-l merită, de stăpân al Naturii.

Heidegger va continua demersul nietzschean, dar de astă-dată nu aplicându-l întregii specii, ci națiunilor (adică acelor grupuri umane caracterizate de comunitatea unei limbi) – limbajul joacă un rol fundamental în relația omului cu Ființa. Numai anumite limbi – greaca veche, germana – sunt capabile să facă posibilă această (r)evoluție, această emancipare spirituală a unei națiuni de finitudinea biologică. De ce această tranziție de la specie la națiune?

La Nietzsche există un hiatus între Supraom și specie: distanța este prea mare: emanciparea este, în continuare, un act individual, evoluția are loc la o proporție ridicolă, individul, și de aceea, este ușor de anihilat. Emanciparea, gândită la scara speciei, apare ca o sarcină imensă, imposibil de realizat. Națiunea este, poate fi, termenul mediu între individ și specie care poate face realizabil acest destin cu ajutorul limbajului: Zarathustra/Nietzsche își promovează ideile în rândul poporului său, făcând posibil Supraomul ca nație. Acest naționalism metafizic este, cred, ceea ce l-a condus pe Heidegger să-și lege speranțele de național-socialism. Această idee nu l-a părăsit nici un moment, după cum o demonstrează și ultimul interviu, din Die Spiegel.

Rezumând, individul este condamnat sub toate aspectele la perisabilitate și uitare. Oricât de important ar fi el și realizările lui, va fi uitat, și prin asta, Ființa omului, Daseinul, va fi și el uitat. Specia umană, atât de diversă și neomogenă – mai ales spiritual – este incapabilă să-și asume un asemenea scop: cu alte cuvinte, individul este prea mic, specia este prea mare, pentru ca acest scop să poată fi realizat. Națiunea este singura capabilă – are și mijlocul necesar pentru asta (limba/limbajul) – să ducă la îndeplinire acest scop, depășirea finitudinii, a perisabilității, accidentalului și intrarea în temporalitatea Ființei.

Există popoare/limbi care au un impact deosebit asupra celorlalte. Heidegger, ca și romantismul german (Hölderlin în speță) consideră că grecii antici au reprezentat un astfel de popor. Limba greacă le-a permis acestora, în ciuda fragmentării lor politice în comunități distincte (orașele-stat) să construiască o cultură unică (mitologia greacă, poezia, Iliada și Odiseea, filosofia presocratică – prima formă de a pune întrebarea asupra Ființei) care a devenit ”universală” în elenism. Cazul grecilor este exemplar nu numai pentru importanța limbii/comunității în deschiderea către Ființă, ci și în istoricitatea/finitudinea acestui demers: Grecia modernă, poporul grec – în viziunea lui Heidegger – a pierdut. Nu este vorba atât de o ”moarte” fizică – dispariția membrilor comunității, proces biolog inerent, dar lipsit de semnificație ”ontologică” în viziune heideggeriană – cât, mai ales, de pierderea caracteristicilor ”spirituale” care dădeau acelei comunități măreția sarcinii pe care și-o asumase. Alexandru cel Mare nu făcuse decât începutul a ceea ce ar fi trebuit să fie impunerea comunității/limbii grecești în întreaga comunitate umană. Faptul, însă, că această unificare a Greciei nu a venit din interior, nu a fost un destin tipic elen, ci unul venit din afara Greciei, din Tracia. Deși Alexandru a primit ”spiritul” care a dat naștere culturii elenistice și, de facto, a grecizat Lumea Veche, ulterior, tot ce-a început el a fost distrus, degradat, orientalizat, până-ntracolo încât și limba și poporul grec au fost supuse unor alte limbi/popoare. Neogreaca, Grecia actuală nu mai sunt capabile să realizeze acest destin (nici nu-și mai propun acest lucru) deoarece au pierdut acea legătură, acea deschidere către Ființă prezentă în antichitate.

[1] De la această ultimă idee nietzscheană va pleca și Heidegger în demersul său.

[2] Existăm înainte de a fi animal rațional: ne naștem (”suntem aruncați în lume”), interacționăm cu lumea, o simțim, suferim în mod determinat, acum și aici. Anterioritatea existenței nu este numai temporală, ci și semnificantă, după cum vom vedea mai departe.

[3] Este un epifenomen, o ”bulă” efemeră la suprafața Ființei. Un ”pliu”, cum va spune, mai târziu, Michel Foucault, în Cuvintele și lucrurile.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole