În acest episod, vom lua o scurtă pauză de la lectura ”Caietelor” și ne vom ocupa de activitatea politică propriu-zisă a lui Martin Heidegger în timpul mandatului său de rector al Universității din Freiburg, adică din mai 1933 până în martie 1934. Acest intermezzo ne va permite să înțelegem mai bine notele din perioada rectoratului și sensul și amplitudinea adeziunii lui la național-socialism și, poate, și motivele care l-au determinat să renunțe la mandatul de rector. Textele pe care le prezint, astăzi, sunt două, prima o conferință ținută în 30 iunie 1933 la Universitatea din Heidelberg[1] la invitația unei organizații naziste a studenților, a doua este din noiembrie 1933, un discurs ținut de Heidegger la un miting electoral al profesorilor universitari germani la Leipzig în sprijinul plebiscitului din 12 noiembrie 1933 convocat de Hitler pentru a aplauda (ex post facto) retragerea Germaniei din Liga Națiunilor. Primul, fiind destinat comunității academice, privește în principal, rolul universității în ”noul Reich” german, al doilea se ocupă mai mult de locul și rolul statului național în lume. Heidegger încearcă, prin ele, să-și afirme afinitatea și adeziunea la ideologia național-socialistă și la schimbările promovate de aceasta, dar și să-și afirme propria filosofie în dezacord cu cele ale altor filosofi naziști.
Ambele discursuri urmează logica, vocabularul și temele discursurilor publice ale lui Hitler din acea perioadă. Încă de la prima frază, ”Avem noul Reich și universitatea care își va primi sarcinile din voința Reich-ului de a exista”, termenii esențiali sunt ”noul Reich”, ”sarcini”, ”voința de a exista”. Lor li se adaugă alți termeni, de sorginte militară, inediți pentru un filosof preocupat de ființă: ”front”, ”bătălie”, ”încăierări”, ”tabără”, ”pericole de moarte”. Universitatea este văzută și ea printr-o optică militară: ea trebuie să se înscrie în revoluția declanșată de național-socialism, să fie ”unită cu statul”, ca să nu riște ”moartea prin uitare” și pierderea ”puterii sale educaționale”; ea ”trebuie să devină din nou o forță” pentru a educa ”liderii statului”[2]; cunoașterea este subordonată ”curajului” pentru depistarea ”pericolelor” cu care se confruntă: umanismul, ideile creștine care-i ”suprimă” libertatea de acțiune, ideea de ”progres științific[3]”. Remediul este ”experiența suferinței, este angajarea activă în condiții reale”, ”angajamentul interior deplin față de un viitor”. ”Noul curaj” este cel care ”îi obligă pe fiecare profesor și elev să se hotărască asupra întrebărilor fundamentale ale științei lor, iar această decizie este de o importanță epocală, căci de ea depinde dacă noi, germanii, vom rămâne un popor care este, în cel mai înalt sens al cuvântului, cunoscător”. Cu alte cuvinte, Heidegger consideră că activitatea universitarilor trebuie circumscrisă cadrului politic național, trebuie înrădăcinată ”în Volk și legătura acestuia cu Statul.” Deci, o ”știință” germană, inclusiv o filosofie germană, adică de către germani și pentru germani. Studiul universitar trebuie să redevină riscant, nu un refugiu pentru cei lași. Finalul discursului este apoteotic: ”O bătălie va determina cine vor fi profesorii și Führer-ii universității”. În concluzie, cunoașterea filosofică are sens, pentru el, numai desfășurată în sânul comunității naționale, integrată în dinamica acesteia și răspunzând imperativelor acesteia. Filosofia trebuie să fie germană pentru a putea fi o istorie a Ființei sau, mai scurt, pentru a fi o filosofie autentică.
În cel de-al doilea discurs, Heidegger începe abrupt punând raportul dintre Hitler și poporul german: Führerul ”cheamă”, ”nu cere, ci oferă[4]”, poporului posibilitatea de a lua cea mai înaltă decizie liberă”[5]. Pentru Heidegger, plebiscitul nu înseamnă decât că ”poporul german își alege sau nu propriul Dasein”. Cu alte cuvinte, ieșirea din Liga Națiunilor echivalează, pentru Heidegger, din perspectiva istoriei Ființei, cu asumarea Dasein-ului, adică a acelei deschideri/situări germane în raport cu totalitatea/unitatea existenței, primul pas în realizarea destinului poporului german. Nici un epitet nu este prea mare pentru această decizie: ”se alege viitorul”, ”măreție simplă”, ”inexorabilitatea a ceea ce este măreț și simplu”, ”limita extremă a poporului nostru” etc. Se pare că Heidegger înțelesese pe deplin semn semnificația geopolitică a acestei ieșiri din organizația internațională care avea drept sarcină principală menținerea păcii la nivel mondial. Scopul lui Hitler era de a denunța unilateral toate tratatele care stabiliseră granițele și forța militară a Germaniei după ce pierduse primul război. ”Limita extremă” este tocmai acest cadru internațional care se opune ambițiilor imperialiste ale lui Hitler. Iată cum se metamorfozează această ambiție a dictatorului în limbajul istoriei Ființei: ”Și care este această limită? Ea constă în cea mai fundamentală cerință a întregii Ființe, ca ea să-și păstreze și să-și salveze propria esență. (…) În virtutea acestei legi fundamentale a onoarei, poporul german își păstrează demnitatea și hotărârea vieții sale”. Și puțin mai departe: ”poporul nostru se supune acelei legi esențiale a Ființei umane căreia fiecare popor trebuie mai întâi să-i se supună dacă vrea să mai fie un popor.” Această revoluție ”aduce transformarea totală a existenței noastre (Dasein) germane”. După o revenire la rolul curajului în cunoaștere și al filosofiei ca acțiune decisivă, Heidegger revine la modul în care înțelege el revoluția nazistă: ”de acum, fiecare lucru cere decizie și fiecare faptă cere responsabilitate. De aceasta suntem siguri; dacă voința de auto-responsabilitate devine legea care guvernează coexistența națiunilor, atunci fiecare popor poate și trebuie să fie stăpânul care instruiește pe fiecare alt popor în bogăția și puterea tuturor marilor fapte și lucrări ale Ființei (Sein).” Cu alte cuvinte, poporul/statul german trebuie să se ”elibereze” de constrângerile (”limita extremă”) acordurilor internaționale pentru ca, regăsindu-și Dasein-ul, să poată să devină poporul care ”instruiește” celelalte popoare. Finalul este reprezentat de o declarație de fidelitate față de Hitler: ”Führerul a trezit această voință în întregul popor și a sudat-o într-o singură hotărâre. Nimeni nu poate sta departe de urne în ziua în care se manifestă această voință.” Plebiscitul are, pentru Heidegger, o semnificație strict internă, exprimând adeziunea totală a poporului german față de decizia lui Hitler.
În următorul ”episod” vom prezenta și analiza un alt discurs[6] al lui Heidegger, din ianuarie 1934, cu câteva luni doar înainte de demisie, pentru a vedea că demisia nu a avut drept cauză o punere la îndoială a ”măreției” statului național-socialist.
Anexe
Avem noul Reich și universitatea care își va primi sarcinile din voința Reich-ului de a exista. Există o revoluție în Germania și trebuie să ne întrebăm: Există o revoluție și la universitate? Nu. Bătălia constă încă în încăierări. Până în prezent, s-a realizat un progres doar pe un singur front: deoarece viața nouă este educată (durch die Bildung neuen Lebens) în tabăra de muncă și asociația educațională (Erziehungsverband), precum și la universitate, aceasta din urmă a fost scutită de sarcinile educaționale la care a crezut până acum că are un drept exclusiv.
Ar putea exista posibilitatea ca universitatea să sufere moartea prin uitare și să piardă ultimul vestigiu al puterii sale educaționale. Cu toate acestea, trebuie să fie integrată din nou în comunitatea națională[7] (Volksgemeinschaft) și să fie unită cu statul. Universitatea trebuie să devină din nou o forță educațională care se bazează pe cunoaștere pentru a educa liderii statului la cunoaștere. Acest obiectiv cere trei lucruri: 1. cunoașterea universității de astăzi; 2. cunoașterea pericolelor de moarte de astăzi este valabilă pentru viitor; 3. Un nou curaj.
Până în prezent, cercetarea și predarea s-au desfășurat în universități așa cum au fost de zeci de ani. Predarea trebuia să se dezvolte din cercetare și se căuta găsirea unui echilibru plăcut între cele două. Întotdeauna doar punctul de vedere al profesorului vorbea despre această noțiune. Nimeni nu s-a preocupat de universitate ca de o comunitate. Cercetarea a scăpat de sub control și și-a ascuns incertitudinea în spatele ideii de progres științific și științific internațional. Predarea care devenise fără scop se ascundea în spatele cerințelor de examinare.
Împotriva acestei situații trebuie dusă o luptă crâncenă în spirit național-socialist, iar acest spirit nu poate fi înăbușit prin umanism, idei creștine care îi suprimă necondiționalitatea. Nu este suficient nici să dorim să luăm în considerare noua situație (dem Neuen) pictând totul cu o notă de culoare politică. De mare pericol sunt planurile și sloganurile neangajante care apar peste tot; la fel este și conceptul „nou” de Wissenschaft, care nu este altceva decât cel vechi, cu o ușoară bază antropologică. Toate discuțiile despre „politică” sunt, de asemenea, prostii, pentru că nu fac nimic pentru a pune capăt vechiului mod rutinier de a face și de a gândi despre lucruri (dem alten Schlendrian). Ceea ce cere gravitatea reală a noii situații (des Neuen) este experiența suferinței, este angajarea activă în condiții reale (die zugreifende Auseinandersetzung mit den wirklichen Zuständen). Numai acea activitate este justificată, care este realizată cu un angajament interior deplin față de viitor. Strigătul de avertizare a fost deja tras: „Wissenschaft este pus în pericol de timpul pierdut în sporturile marțiale și alte astfel de activități”. Dar ce înseamnă asta, să pierzi timpul, când este vorba de a lupta pentru stat! Pericolul nu vine din munca pentru stat. Ea vine doar din indiferență și rezistență. Din acest motiv, numai puterea adevărată ar trebui să aibă acces la calea cea dreaptă, dar nu cu jumătate de inimă.
Noul curaj permite ca aceste pericole să fie văzute clar. Numai el singur ne deschide ochii la ceea ce va veni și care apare acum. El îi obligă pe fiecare profesor și elev să se hotărască asupra întrebărilor fundamentale ale științei (Wissenschaft) lui, iar această decizie este de o importanță epocală, căci de ea depinde dacă noi, germanii, vom rămâne un popor care este, în cel mai înalt sens al cuvântului, cunoscător. Noua predare care este în discuție aici nu înseamnă transmiterea cunoștințelor, ci permiterea elevilor să învețe și determinarea lor să învețe. Asta înseamnă să ne lăsăm asaltați de necunoscut și apoi să devenim stăpâni pe el în înțelegerea cunoașterii; Înseamnă să devii sigur în sensul tău pentru ceea ce este esențial. Dintr-o astfel de învățătură se naște adevărata cercetare, interconectată cu întregul prin înrădăcinarea sa în Volk și legătura sa cu Statul. Studentul este forțat să iasă în incertitudinea tuturor lucrurilor, în care se bazează necesitatea angajamentului (Einsatz). Studiul universitar trebuie să devină din nou un risc (Wagnis), nu un refugiu pentru cei lași. Cine nu supraviețuiește bătăliei, se află acolo unde cade. Noul curaj trebuie să se obișnuiască cu statornicia, pentru că bătălia pentru instituțiile în care liderii noștri sunt educați va continua mult timp. Se va lupta din punctele forte ale noului Reich pe care cancelarul Hitler le va aduce la realitate. O cursă grea (Geschlecht) fără nici un gând de sine trebuie să ducă această bătălie, o cursă care trăiește din teste constante și care rămâne îndreptată spre scopul la care s-a angajat. O bătălie va determina cine vor fi profesorii și fuhrer-ii universității (ein Kampf, um die Gestalt des Lehrers und des Führers an der Universität).[8]
Declarația de susținere a lui Adolf Hitler
Profesori și tovarăși germani!
Germană Volksgenossen și Volksgenossinnen!
Poporul german a fost chemat de Führer să voteze; Führerul, însă, nu cere nimic de la popor. Mai degrabă, el dă poporului posibilitatea de a lua, în mod direct, cea mai înaltă decizie liberă dintre toate: dacă întregul popor își dorește propria existență (Dasein) sau dacă nu o dorește.
Mâine poporul nu va alege nimic mai puțin decât viitorul său.
Aceste alegeri rămân absolut incomparabile cu toate alegerile anterioare. Ceea ce este unic la aceste alegeri este măreția simplă a deciziei care urmează să fie executată. Inexorabilitatea a ceea ce este simplu și ultim (des Einfachen und Letzten) nu tolerează nici o șovăire și nici o ezitare. Această decizie ultimă ajunge până la limita extremă a existenței poporului nostru. Și care este această limită? Ea constă în cea mai fundamentală cerință a întregii Ființe (Sein), ca ea să-și păstreze și să-și salveze propria esență. Se ridică astfel o barieră între ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil de la oameni și ceea ce nu se poate aștepta. În virtutea acestei legi fundamentale a onoarei, poporul german își păstrează demnitatea și hotărârea vieții sale. Cu toate acestea, voința de auto-responsabilitate nu este doar legea fundamentală a existenței poporului nostru; este, de asemenea, evenimentul fundamental în crearea statului național-socialist popular. De la această voință la responsabilitatea de sine, orice efort, fie el umil sau mare, al fiecărui grup social și ocupațional (Stand) își asumă locul său necesar și predestinat în ordinea socială (in den Standort und Rang ihrer gleich notwendigen Bestimmung). Munca diferitelor grupuri (Stände) susține și consolidează cadrul de viață al statului; munca recuperează pentru popor înrădăcinarea ei; Munca plasează Statul, ca realitate a poporului, în câmpul de acțiune al tuturor forțelor esențiale ale ființei umane.
Nu ambiția, nici dorința de glorie, nici încăpățânarea oarbă și nici foamea de putere nu cer Führerului ca Germania să se retragă din Liga Națiunilor. Este doar voința clară de auto-responsabilitate necondiționată în suferință și stăpânirea soartei poporului nostru. Aceasta nu este o întoarcere de la comunitatea popoarelor. Dimpotrivă: cu acest pas, poporul nostru se supune acelei legi esențiale a Ființei umane căreia fiecare popor trebuie mai întâi să-i se supună dacă vrea să mai fie un popor.
Numai din respectarea paralelă de către toate popoarele a acestei exigențe necondiționate de responsabilitate de sine apare posibilitatea de a se lua reciproc în serios pentru a se putea afirma și o comunitate. Voința pentru o adevărată comunitate națională (Volksgemeinschaft) este la fel de îndepărtată atât de o dorință vagă și neîngrădită de fraternitate mondială, cât și de tirania oarbă. Existând dincolo de această opoziție, această voință permite popoarelor și statelor să stea unul lângă celălalt într-un mod deschis și bărbătesc ca entități autonome (das offene und mannhafte Aufsich und Zueinanderstehen der Volker und Staaten). Ce aduce o astfel de voință? Este o întoarcere în barbarie? Nu! Este evitarea oricărei negocieri goale și a înțelegerilor ascunse prin simpla și marea cerință a acțiunii auto-responsabile. Este erupția fărădelegii? Nu! Este recunoașterea clară a independenței inviolabile a fiecărui popor. Este negarea geniului creator al unui popor spiritual (geistig) și distrugerea tradițiilor sale istorice? Nu! Este trezirea tinerilor care au fost purificați și cresc întorcându-se la rădăcinile lor. Voința lor față de stat va face ca acest popor să fie dur față de sine și respectuos față de fiecare faptă autentică.
Ce fel de eveniment este acesta atunci? Națiunea recâștigă adevărul voinței sale de existență, pentru că adevărul este revelația a ceea ce face un popor încrezător, lucid și puternic în acțiunile și cunoștințele sale. Adevărata voință de a cunoaște se naște dintr-un astfel de adevăr. Și această voință de a cunoaște circumscrie dreptul de a ști. Și de acolo, în cele din urmă, sunt măsurate limitele în care interogarea și cercetarea autentică trebuie să se legitimeze și să se dovedească. Aceasta este originea Wissenschaft, care este constrânsă de necesitatea existenței volkisch auto-responsabile. Wissenschaft este astfel pasiunea de a educa care a fost îngrădită de această necesitate, pasiunea de a dori să cunoști pentru a face cunoaștere. A fi cunoscător, însă, înseamnă: a fi stăpân pe lucruri în claritate și a fi hotărât să acționezi.
Ne-am declarat independența față de idolul gândirii care este fără fundament și putere. Vedem sfârșitul filozofiei care servește unei astfel de gândiri. Suntem siguri că duritatea clară și competența sigură și constantă (werkgerechte Sicherheit) a întrebării simple și inflexibile despre esența Ființei se întorc. Pentru o știință a poporului (volkische Wissenschaft), curajul fie de a crește, fie de a fi distrus în confruntarea cu ceea ce este (dem Seienden), care este prima formă de curaj, este motivul cel mai intim al întrebării. Căci curajul ademenește pe cineva înainte; curajul se eliberează de ceea ce a fost până acum; Curajul riscă pe cei neobișnuiți și incalculabili. Pentru noi, chestionarea nu este jocul neconstrâns al curiozității. Nici punerea la îndoială a insistenței încăpățânate asupra îndoielii nu este cu niciun preț. Pentru noi, a pune întrebări înseamnă: a ne expune la sublimitatea lucrurilor și a legilor lor, înseamnă: a nu ne lăsa pradă terorii celor neîmblânziți și confuziei întunericului. Desigur, de dragul acestei întrebări punem la îndoială și nu pentru a-i servi pe cei care au obosit și dorința lor de a se complace în răspunsuri confortabile. Știm: curajul de a pune întrebări, de a experimenta abisurile existenței și de a îndura abisurile existenței este deja în sine un răspuns mai înalt decât oricare dintre răspunsurile mult prea ieftine oferite de sistemele artificiale de gândire.
Și astfel, noi, cărora le va fi încredințată în viitor păstrarea voinței poporului nostru de a cunoaște, declarăm: Revoluția național-socialistă nu este doar preluarea puterii așa cum există ea în prezent în stat de către un alt partid, un partid crescut suficient de mare în număr pentru a putea face acest lucru. Mai degrabă, această revoluție aduce transformarea totală a existenței noastre germane (Dasein). De acum, fiecare lucru cere decizie și fiecare faptă cere responsabilitate. De aceasta suntem siguri; Dacă voința de auto-responsabilitate devine legea care guvernează coexistența națiunilor, atunci fiecare popor poate și trebuie să fie stăpânul care instruiește pe fiecare alt popor în bogăția și puterea tuturor marilor fapte și lucrări ale Ființei (Sein).
Alegerea pe care poporul german trebuie să o facă acum este, pur și simplu ca un eveniment în sine, destul de independentă de rezultat, cea mai puternică expresie a noii realități germane întruchipate în statul național-socialist. Voința noastră de auto-responsabilitate națională (volkisch) dorește ca fiecare popor să găsească și să păstreze măreția și adevărul destinului său (Bestimmung). Această voință este cea mai înaltă garanție a păcii între națiuni, pentru că se leagă de legea fundamentală a respectului bărbătesc și a onoarei necondiționate. Führerul a trezit această voință în întregul popor și a sudat-o într-o singură hotărâre. Nimeni nu poate sta departe de urne în ziua în care se manifestă această voință.
Heil Hitler![9]
[1] La care a asistat, oripilat, și Karl Jaspers. Vezi relatarea lui și episodul ”mâinilor frumoase” ale lui Hitler.
[2] Cred că această frază i-a făcut pe mulți să creadă că Heidegger dorea să devină un fel de ”eminență cenușie”.
[3] Mai ales cel internațional.
[4] Hitler este deasupra poporului. Nietzsche spunea că atributul ființelor superioare este generozitatea. Cerința se adresează unui egal. Generozitatea îl obligă pe cel care se bucură de ea s-o accepte.
[5] O decizie post-factum, odată ce Germania ieșise deja din Liga Națiunilor.
[6] Din rațiuni de spațiu, fiind vorba de un discurs mai lung și mai elaborat în comparație cu cele deja analizate aici.
[7] Pentru Heidegger, Universitatea, din cauza ”uitării Ființei”, a pierdut legătura cu poporul (Volk), cu comunitatea și, astfel, și-a pierdut sensul și ”certitudinea”: ”Nimeni nu s-a ocupat de universitate ce de o comunitate”.
[8] Acest discurs a fost ținut de Heidegger în cadrul unei serii de prelegeri politice organizate de Asociația Studenților din Heidelberg. A apărut inițial în Heidelberger Neuste Nachrichten, 1 iulie 1933. Compilat de Richard Wolin și tradus de William S. Lewis. Publicat în New German Critique, 45, toamna anului 1988.
[9] Discurs compilat de Richard Wolin și tradus de William S. Lewis. Publicat în New German Critique, 45, toamna anului 1988.