În buna tradiție a Luminismului modernității, care a promulgat ideatic eliberarea de sub orice tutelă și autonomia persoanei, am început să gândim fericirea în spectru individualist și să ii dăm conotații particulariste, opuse unui universalism care avea forma periculoasă a unor promisiuni prea îndepărtate. Proiectul inițial al creștinătății prin care fericirea era promisă tuturor într-o Lume de Apoi, e drept, condiționată de respectarea imperativelor conformității la binecunoscuta morală decalogică, s-a estompat sub forța ispitelor unei lumi a bunăstării pământești, cu atât mai mult cu cât certitudinea trăirii ei hic et nunc căpăta o valuare lucrativă prin forța deloc miraculoasă a comodităților materiale obținute prin efort și contra cost.
Odată cu aceste câștiguri ale materialității am abandonat reflexul căutării transcendenței și, într-o simultaneitate evidentă, spiritualitatea noastră culturală a dat noi înțelesuri relaționărilor omenești și le-a vectorializat preponderent epidermic și hedonist. Am încremenit, cum ar zice dialogicul Martin Buber, într-o lume a lui Acela, una din care mai țâșnesc, izolat, erupții învăpăiate ce amintesc de un declin spenglerian. Cosmosul însuși își pierde rolul de totalitate integratoare și devine un soi de fatalitate opresivă sub care ne simțim striviți. Drept urmare, fugim prin viață de propria umbră solară și credem că satisfacerea imediată a clipitei poate fi simptomul unei împliniri depline sub vecinătatea perpetuă a sfârșitului. Și iată că fericirea se naște astfel din incapacitatea noastră de a urma un ideal prea înalt, inaccesibil.
Ca unul care crede că originar suntem împovărați de un ideal clasic al omului și că avem chemarea de a trece prin supliciul sisific al urcușului, nu văd de ce nu am îndrăzni mai mult în ordinea împlinirii de sine, atenți nu doar la benficiile mărunte ale cosmeticii, ci și la amploarea noastră cosmică. Avem forța de a dezvrăji natura, o putem supune capricios, însă în această dimensiune tehnologică se află o sursă a diminuării noastre ca ființă. Avem privilegiul ce ni s-a dat, acela de a ființa. Dar cum putem rămâne într-o lume absentă din noi?
De aceea, naiv și plin de speranță, cred că salvarea este posibilă imanentist, chiar în lumea noastră plină de păcate, cu condiția ușor de îndeplinit de a ne uita spre cer pentru a vedea stelele și a înțelege șansa pe care o avem de a trăi o viață. Exaltați sau nu, să începem de aici, de la acest exercițiu pe care până și îndrăgostiții l-au uitat, de a ridica privirea spre cer pentru a rosti precum poetul, „Du-mă, fericire-n sus, Izbește-mi tâmpla de stele.”