Ar fi trebuit să fie „sezonul castraveților”, cum se numește în Israel vacanța de vară parlamentară, în care nu se mai consemnează nimic semnificativ, pentru că toți politicienii sunt plecați care-încotro, iar viața politică pare încremenită în lunga așteptare a reluării sesiunii de toamnă a knessetului. Numai că anul acesta, ca niciodată în existența de 70 de ani a statului, totul pare la răscruce de drum, totul pare șubred, supus întrebărilor fundamentale, în pragul crepusculului sau, dimpotrivă, al renașterii.
Cum s-a ajuns aici?
Ar trebui să începem de la instalarea, în urmă cu o jumătate de an, a noului guvern israelian, care nu numai că este total de dreapta – fără nici cea mai slabă urmă de centru, cu atât mai puțin de stânga – dar care are în alcătuirea lui și două partide de extremiste, conduse de doi lideri fundamentaliști, cu vederi mesianice, dintre care unul are un greu dosar penal în evidențele poliției și ale procuraturii. Împlinirea viziunii lor politice ar însemna transformarea Israelului într-un stat religios, a cărui existență n-ar mai depinde de iscusința conducătorilor săi și de puterea sa militară, ci doar de „bunăvoința” fără margini a unui Dumnezeu desprins din filele Vechiului Testament, care nu s-a înfrânat să-și pedepsească poporul de atâtea ori în multimilenara sa existaență plină de dramatism.
Curat Ev Mediu sau, mai rău, zori ai civilizației în plină modernitate, ori… post-modernitate!
Și, totuși, nu ei sunt cei mai responsabili de situația creată. Actuala coaliție guvernamentală este condusă partidul Likud, al premierului Netaniahu, care a obținut cele mai multe locuri în Knesset după ultimele alegeri generale, ceea ce i-a conferit (împreună cu celelalte partide din ecuația puterii) un lejer avantaj de 64 de voturi, din 120, cu care, în condițiile unei severe discipline de partid și de coaliție, poate închide ușor și oricând voce opoziției. Ceea ce s-a și întâmplat!
Dar nici asta nu e totul!
Nu e suficient să ai toată puterea de decizie! Îți trebuie și un program politic ambițios, care să fie condus ca o adevărată campanie militară de la care să nu te abați nici cu o iotă, chiar dacă aceasta stârnește atât furia opoziției (neputincioasă, în acest caz), cât și indignarea marii mase a alegătorilor, care simte că nu acesta a fost mandatul pe care l-a încredințat spre îndeplinire „aleșilor neamului”. Îți mai trebuie și neobrăzare, multă neobrăzare, într-atât de multă încât să nu ții seamă, tu ca – legiuitor, și tu ca – executant, nici de opinia acesteia din urmă și nici de deciziile Tribunalului Suprem, a treia putere în stat. Ba, mai mult, s-o subminezi pe aceasta cât se poate de vizibil și s-o transformi în calul de bătaie al odiosului tău program politic. Exact asta încearcă în prezent coaliția guvernamentală, cu întregul ei arsenal politic concentrat pe reforma sistemului de justiție, a cărei finalitate va fi, dacă se va împlini, anularea independenței acestui sistem și eliminarea consecutivă a puterii judecătorești, care acționa ca echilibru între celelalte două.
Și, atunci, se naște întrebarea: cui folosește acest sinistru program politic, care modifică tot ce a însemnat până acum forma de stat a Israelului, ca stat evreiesc și democratic, mergând până la riscul transformării lui în teocrație, dorința nedisimulată a creierelor aprinse din rândurile ultrareligioșilor și, poate chiar mai periculos, al dispariției lui ca entitate politică de pe harta lumii? Cum se face că dorința expresă a celui mai puternic și ferm inamic al Israelului – Iranul – riscă să fie îndeplinită de cel mai iresponsabil guvern din istoria de până acum a Israelului și de masa electorală, la fel de iresponsabilă, care-l susține? Exisă în limba română o expresie care spune că peștele de la cap se strică. Despre ce ar fi vorba?
Un fapt curios în politica internă din ultimele șase luni a Israelului este că vocea primului ministru, Binianin Netaniahu, nu se mai aude aproape deloc. Marile demonstrații de protest din Tel Aviv – în special, dar și din alte mari orașe israeliene (Ierusalim, Haifa, Beerșeva, etc.), dezbaterile furibunde din diferitele comisii ale knessetului, acuzele opoziției legate de sfârșitul democrației în Israel sau desele atacuri ale coaliției împotriva conducerii sistemului militar al țării, par să treacă pe lângă el ca apa pe lângă pana gâștei. Singurul lui gest notabil, dar și acesta negativ, a fost să voteze legea anulării principiului responsabilității din activitatea Tribunalului Suprem, ca prim pas în reformarea sistemului de justiție, a aservirii sale totale forurilor legislativ și executiv, și asta în ciuda tuturor avertizmentelor interne și internaționale, în special a celor venite de la Washington. Mai mult, frecventele luări de poziție ale vlăstarului său, cu cașul vieții încă la gură, dar care nu se sfiiește să dea lecții tuturor demnitarilor care nu împărtășesc valorile politice al tatălui, rămân nesancționate de acesta din urmă. Impertinenței lui Iair Netaniahu nu i-au scăpat niciun demnitar din opoziție iar, mai recent, nici măcar șeful statului major general al armatei, despre care a afirmă că este cel mai slab șef de armată din istoria Israelului.
Fie cu voia tatălui, fie spre disperarea lui neputincioasă, acest mic personaj exprimă, totuși, poziția celei mai mari părți a coaliției guvernamentale, insensibile sau chiar obtuze la consecințele legiferărilor ei, care se traduc – cum am mai arătat – în mari proteste sociale, în refuzul unei părți tot mai importante a rezerviștilor militari de a mai participa în mod voluntar la antrenamente periodice, dar și în riscul ca o parte a economiei să fie afectată, ceea ce va avea ca rezultat direct diminuarea standardului de viață al întregii populații. Nu puține sunt deja cazurile unor companii high tech care-și mută sediile și banii în străinătate, sau al unor somități medicale ori din alte domenii, care și-au făcut deja cunoscute intențiile de părăsire a țării în fața riscului ca aceasta să devină o dictatură.
Si, atunci, din nou: cui prodest?
Sunt voci care susțin că premierul Netaniahu ar fi rupt de realitate, că ar fi chiar bolnav și incapabil să mai conducă, dar că ar fi menținut artificial în funcție de o camarilă cu interese străine de cele ale statului și ale propriului popor. Situație care, nouă, românilor, ne amintește de cazul fostului dictator de la Cotroceni , Nicolae Ceaușescu. Dar sunt altele care nu uită că șeful guvernului israelian a fost nu de puține ori supranumit „magicianul” pentru iscusința lui de a ieși din cele mai complicate situații și de a-și fi condus partidul la repetate victorii electorale , ceea ce indică o inteligență politică mult peste medie. Aceleași voci nu uită, din acest motiv, nici că împotriva lui Netaniahu au fost deschise trei procese penale, dintre care fiecare l-ar putea arunca la închisoare, nici că natura sa cameleonică nu-l va opri să arunce toate forțele de care dispune în luptă pentru propria sa salvare, sacrificând totul, inclusiv interesele statului. Dar, parcă și asta se mai întâmplă undeva, la curți mult mai mari, cum ar fi cea a Statelor Unite, cu personajul lor de bâlci, fostul președinte Trump.
Deci, unde s-ar ascunde adevărul?
Personal, reluând expresia românească cu peștele, consider validă această a doua opinie. Aduc în favoarea părerii mele faptul subiectiv al propriei mele experiențe de cetățean israelian, de peste trei decenii, care a asistat la începutul anilor 90 la dispariția Israelului comunitar sub loviturile de baros al proaspătului, pe atunci, premier Netaniahu, sosit din Statele Unite cu întregul arsenal al atomizării sociale, pe care l-a aplicat cu succes societății israeliene. Consider că a fost și este un lider carismatic și inteligent, dar narcisist și egoist, cu aroganță de mesia al poporului său, dar coborât acum în praful zilei, ca urmare a unor decizii discutabile și a înclinațiilor sale megalomanice, care i s-au întors acum împotrivă. Impresia tot mai răspândită e că el nici nu se mai luptă pentru locul lui în istorie, ci doar pentru salvarea jalnicei sale vieți, și pentru încheierea ei eventual pe patul de spital și nu pe cel al unei celule de închisoare. Din acest motiv tolerează în continuare prezența în coaliția sa de guvernare două partide extremiste, pentru care e criticat peste tot în lume, dar fără care nu s-ar mai putea menține la putere, alternativa fiind intrarea sa în malaxoarele justiției, pe care încă mai încearcă s-o anihileze.
A uitat, însă, un lucru: că este conducătorul unui popor care are, cum susținea președintele țării, în propriul său ADN oroarea față de toalitarism și dictatură, care nu se lasă îngenuncheat nici măcar de un lider pe care l-a adulat ani în șir, și care nu înfruntă cu ardoare orice deviere spre modificrea formei de stat a țării chiar și acum, în sezonul castraveților, cînd părea că nu se întâmplă nimic.