Nu poți să înțelegi un popor și o cultură fără să-i cunoști tradițiile artistice. Nu de puține ori am fost surprins să văd turiști care refuză invitațiile promotorilor locali de a vizita muzee, preferând doar distracția și shoppingul. Bula comercială se amplifică din ce în ce mai mult, modelează comportamentele și le subjugă până când rațiunea dominantă a cheltuirii banilor pe tot felul de efemeride devine criteriul decisiv al petrecerii timpului liber. Este și acest mod de viață un experiment pe care îl poți încerca la superlativ în Dubai, ca să dau ca exemplu o locație idealizată pe rețelele sociale, dar ar fi păcat și limitativ să rămâi la atât. Desigur, fiecare este liber să trăiască cum îi place, dar este o obligație paideică să încerci să-i îndrumi pe aceia care sunt mai slabi de înger și își reduc viața la un simplu divertisment superficial. De aceea, scriu și despre muzee, cu speranța că cineva mă va urma prin ele.
Probabil că unul dintre muzeele din Tașkent care trebuie neapărat văzut pentru că oferă o imagine elecventă a universului cultural și artistic al Asiei Centrale este cel de Arte Aplicate. Arta decorativă definește cum nu se poate mai bine un popor pentru că este o expresie artistică a frumosului cotidian. Colecțiile sale cuprind peste patru mii de exponate, de la sculptură din lemn și gravuri la bijuterii și ceramică, ori de la obiecte realizate prin tehnica emboșării la țesături cu fir de aur și broderii fine. Plus mobilier și instrumente muzicale. Aceste obiecte frumoase definesc deopotrivă gustul estetic și plăcerile celui care se înconjoară de ele.
Clădirea în care se află muzeul are ea însăși o poveste fascinantă. Ea datează din vremea Imperiului Țarist, din perioada în care mulți ruși cu poziții în înalta societate sau funcții în structurile imperiale alegeau Orientul, în special Asia Centrală, pentru a-și trăi viața altfel. Diplomatul Alexander Alexandrovici Polovțev Jr., provenit dintr-o familie de nobili cu rădăcini în Sankt Petrsburg, ajuns secretar de stat în timpul țarului Alexandru al III-lea, întemeietor al Societății de Istorie Imperială, desființată de bolșevici în anul 1917, căsătorit cu Nadejda, fiica vitregă a primului președinte al Băncii Imperiale, Alexander von Stieglitz, a cumpărat această casă din Tașkent de la un negustor rus spre sfârșit de secol nouăsprezece și a trasformat-o într-un veritabil palat oriental, atât prin reamanajare arhitectonică cât și prin decorurile exterioare și interioare, toate realizate de meșteri locali din vestitele centre aritistice din Bukhara și Khiva.
Așadar, casa însăși este un obiectiv care merită neapărat văzut. Decorația exterioară este realizată cu mare finețe și oferă o ornamentație și o coloristică dintre cele mai semnificative pentru arta locală. Aș spune că este un exemplu perfect de găsire a echilibrului între o arhitectură laică și una religioasă de tip islamic. Chiar în camera de primire, o sinteză între funcționalism și utilitar și islamism simbolic, găsim deasupra ușii de trecere un mesaj în arabă care ne duce într-o dimensiune reflexivă, semn că nu-i de joacă și că suntem invitați să plonjăm în profunzime: „Lumea este un caravanserai cu multe intrări și o singură ieșire”. Apar în această propoziție scurtă temele predilecte ale acestui spațiu, viața ca o călătorie, lumea ca un târg unde faci diverse genuri de comerț, de la obiecte la idei, apoi pluralismul opțiunilor personale în timpul vieții, dar și limita existențialistă a morții inevitabile, una și, în fond, aceeași pentru toți.
Selectez câteva dintre exponatele cele mai interesante. Firește, nu lipsesc covoarele de Bukhara, renumite în toată lumea. Anait (sau Anahit, un frumos nume care este forma armenească pentru Anahita, zeița persană a fertilității, înțelepciunii și a apei), însoțitoarea noastră, cu studii universitare aprofundate, care a lăsat cariera universitară pentru turism, deschide o discuție relevantă cu privire la procesul cultural și comercial prin care anumite artefacte primesc numele locului unde sunt vândute, nu al locului unde sunt făcute inițial, iar apoi încep să fie produse și în locul unde au fost vândute. Așa a fost cazul Bukharei, la început un loc de popas important de pe Drumul Mătăsii, acolo unde se întâlneau comercianții, iar unii vindeau covoare, alții le cumpărau, așa că le-au zis covoare de Bukhare, deși ele proveneau din toată Asia Centrală, fiind produse în principal de turkmeni. Ulterior s-au produs și diferențieri stilistice, așa că covoarele de Bukhara au devenit o marcă.
Femeile se opresc în fața vitrinelor de bijuterii, atrase magnetic de splendoarea decorativă a acestora. Anait ne mai povestește că, potrivit obiceiului locului, soțul supărat își putea alunga soția de acasă fără să-i dea nimic, doar cu ceea ce este pe ea. Ei bine, soțiile care prevesteau un conflict cu soțul își puneau pe ele toate bijuteriile, astfel încât, atunci când erau trimise la mama acasă, purtau asupra lor o adevărată comoară. Iată cum un obicei al locului avea o breșă de securitate și ceda în fața unui șiretlic femeiesc.
Las la final o carpetă de mare finețe care ne spune o poveste pe care merită să o împărtășesc. Este ilustrarea unei legende despre un calif care dorea să ia de nevastă o fată pe care tatăl ei promisese că o va da celui care îi va aduce un dar perfect, de o frumusețe absolută. A chemat un țesător căruia i-a cerut să țeasă un portret al fetei, dar nu a fost mulțumit și avea de gând să-i taie capul. Dar în momentul în care trecea râul a văzut cerul oglindit în apele acestuia și a înțeles că arta este doar oglindire, nu perfecțiune. Dacă natura nu poate mai mult, nici el nu avea de ce să-i ceară țesătorului să atingă perfecțiunea.