Accesibilitatea web este mai mult decât o problemă de etică, este o cerință legală. Nu vă speriați, nu este cazul României. Această problemă, deloc minoră, este reglementată în SUA prin Secțiunea 508 din Legea privind reabilitarea, din 1973, modificată prin Legea privind investițiile în forța de muncă din 1998.
Secțiunea 508 impune instituțiilor de stat să dezvolte, să achiziționeze, să mențină și să utilizeze tehnologia informației și comunicațiilor accesibilă persoanelor cu dizabilități, indiferent dacă acestea lucrează sau nu pentru guvernul federal.
Acest lucru înseamnă că angajații cu dizabilități trebuie să aibă posibilitatea să-și desfășoare activitatea pe computerele, telefoanele și echipamentele din birourile lor, să aibă acces la instruire online sau să poată localiza informațiile necesare pe site-ul intern al instituției.
Mai multe despre accesibilitatea web puteți citi pe pagina consorțiului W3C (World Wide Web Consortium), organizație creată cu scopul de a realiza standarde pentru web, astfel încât tehnologiile folosite pe web să aibe interoperabilitate și accesibilitate maximă.
Revenind cu picioarele pe pamânt, aterizăm în România pe pagina web ANAF, ditamai instituția de stat, și, chiar la secțiunea ”formular de contact”, întâlnim ceea ce este exact opusul accesibilității web. Formularul lipsește, în schimb ne atrage atenția un buton, care ne îndeamnă să ascultăm și, dacă îl accesăm, ne spune că ”formular de contact”. Sub el, un link denumit tot ”Formular de contact” ne trimite pe o pagină GDPR. Ia formularul de unde nu-i. De fapt, mai toate paginile web ale instituțiilor de stat sunt făcute ca să fie… neterminate, alambicate, neactualizate, în ideea că mulți văd, puțini cunosc. Dar pentru acele pagini s-au cheltuit bani și nu știu de ce am convingerea că nu puțini. Vom reveni cu alte exemple.