Prins din motive pur calendaristice între lipsa unei vacamțe mai lungi de 1 Decembrie și datoria cetățenească de a vota, am decis să fug nndeva aproape, dar am vrut să fie și un loc reprezentativ, așa că, vorba Domnului Ics, într-o zi de dimineață m-am trezit plin de viață și am zis „Hai să mergem la Brașov!”. Am avut șansa prietenească de a găsi o cameră liberă chiar vis a vis de Biserica Neagră, în miezul orașului vechi. Timp de două zile am străbătut orașul în lung și în lat. dornic să-l reîntălnesc și să-i descopăr noutățile, bune sau rele.
Orașul Brașov te face să te sinți mândru că trăiești în România. Nu este cu nimic mai prejos decât orice alt oraș istoric european, ba chiar aș spune că prin dezvoltarea pe care a avut-o și prin felul în care arată acum devansează vechi orașe occidentale care se confruntă în prezent, din diverse motive, cu crize urbane. Brașovul nu a cunoscut explozia economică și urbanistică a Clujului, dar asta l-a și ferit de scăparea de sub control a fenomenului de creștere. Brașovul și-a conservat frumuseșea urbană venită dintr-o istorie glorioasă și i-a adăugat utilități moderne fără să altereze moștenirea cu valoare de patrimoniu universal. Ca să dau un exemplu simplu, străzile din centrul vechi au aceleași borduri din bazalt pe care le vedeam cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, iar banii bugetului local au fost cheltuiți pentru modernizarea infrastructurii de transport, inclusiv un terminal pentru autobuze lângă gară.
Începând de vineri seară Brașovul a aprins luminile Crăciunului și s-a deschis publicului Târgul de Crăciun din Piața Sfatului. Străzile vechiului oraș au fost pline și lumea a ieșit la plimbare, dornică să se bucure. Doi tineri cântă piese din repertoriul trupei Phoenix, iar între ele transmit mesaje împotriva tiraniei și glumesc pe seama talentului lor muzical. „Știți cum obține un moldovean cetățenia română? Cântă ceva și gata, este imediat recunoscut ca român”.
Pe scena mare din Piața Sfatului este un concert susținut de Ștefan Bănică jr. Cântă piese din repertoriul său tradițional, iar la final toată trupa face improvizație pe teme muzicale folclorice din diverse zone ale țării, stârnind entuziasmul. Înainte de a încheia ne reamintește că urmează zile electorale și ne sfătuiește să votăm cu capul și cu inima. Mesajul pare neutru, așa că fiecare îl înțelege într-un mod favorabil lui. Dar îmi este clar, tensiunea alegerilor se regăsește în orice eveniment al acestor zile.
Sâmbătă dimineață mă plimb prin orașul vechi. Pornesc de la Biserica „Sfânta Treime”, prima biserică românească din cetate construită în anul 1787, în timpul lui Iosif al II-lea, și ajung până în Schei, acolo unde s-a înființat prima școală românească. Cred că este o bună lecție de istorie să ne reamintim de toate acestea pentru a prețui și mai mult libertatea pe care o trăim acum într-o Românie care abia a trecut de suta de ani de unitate. Trec pe lângă casa Mureșenilor și mă gândesc la semnificația profundă a imnului național, la acea deșteptare despre care tot vorbim.
În această privință, cred că nimeni nu este atât de fraier încât să fie furat de fentele unei retorici mesianice pentru a nu înțelege de unde vine pericolul. Sper să nu ajungem într-o drama de tip shakespearean în care să ne încăpățânăm în orgoliile frustrării și lipsei de judecată critică doar pentru a ne răzbuna iresponsabil, cu mințile întunecate de ură, chiar cu prețul suferințelor viitoare. Într-un fel, mi se pare că ne pregătim să ne sinucidem, de parcă doar astfel am afirma viața, eroare teribilă, dezvăluită terapeutic de Emil Cioran în reflecțiile sale: „Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic”. Atunci, dacă ar fi așa, de unde această „amețeală catastrofală”, acest „vîrtej dramatic” și această „agitație stranie”?
Merg mai departe și mă opresc la Muzeul de Artă unde este o expoziție a Getei Brătescu, o mare graficiană. Descopăr o reflecție care ne poate da de gândit și o împărtășesc aici: „Spațiul este supus Liniei. Forma este supusă Liniei, Linia decide, în același timp, asupra spațiului și formei, asupra golului și plinului. De aceea, desenul, la vedere sau în viziune, este factorul cel mai mportant…”. Vrând-nevrând, adaptez ideea la împrejurările electorale și o exprim în limbaj politic: aș spune că cele mai importamte sunt direcția și viziunea. În cazul nostru, fără Europa și fără NATO vom intra într-un alt proiect, unul din care credeam că am ieșit definitiv în 1989, cu cercuri pătrate și sfere cubice, cu plopi care fac pere și răchită roditoare de micșunele. Nici nu apuc să-mi construiesc bine metafora că, la ieșirea din Muzeul de Artă, îl văd pe Ceaușescu cum îmi zâmbește dintr-un tablou la intrarea în Muzeul Amintirilor din Comunism: „Sunt aici, pregătit să mă întorc!”, pare să spună dictatorul în pielea căruia astăzi jubiliează alții.
Vă aduceți aminte de 15 noiembrie 1987 și ce s-a întâmplat atunci la Brașov?
Simt câțiva fiori pe șira spinării și rezist unui impuls de furie. Privesc spre Muntele Tâmpa, cu numele orașului BRAȘOV luminat în culorile tricolorului, și întrezăresc ceața premonitorie din jur