Într-o zi frumoasă de iulie a acestui an, 2026, însorită și fără ploaie, atipică pentru Scoția, am pornit din Perth, oraș regal, poartă de intrare spre Ținutile Înalte, făcut faimos de un cunoscut roman al lui Walter Scott, călătorind pe drumuri înguste, printr-o zonă rurală, prin relieful colinar de un verde crud de nu-ți vine să crezi că iarba poate avea o nuanță atât de vie, spre Castelul Glamis, vestit pentru istoria sa, dar și, ca orice castel scoțian, pentru fantomele pe care le-ar găzdui. Numai că Glamis le întrece pe toate prin numărul și diversitatea fantomelor, precum și prin povestile terifiante asociate lor, așa că o imaginație cu elanuri gotice se poate împlini aici în debușeuri fantastice, supranaturale, macabre sau horror, la alegere, căci un castel mai bântuit decât acesta nu găsești. Nu mai puțin de nouă stafii s-ar perinda prin încăperile sale tenebroase.
Chiar construcția castelului, pe când era la început, ar fi fost însoțită de primele fenomene supranaturale, o forță împiedicând ridicarea lui în locul ales inițial, pe o culme. Eliberarea de blestem s-ar fi făcut prin găsirea locului favorabil, acolo unde, în anul 1034, fusese asasinat regele Malcolm al II-lea, la o cabană de vânătoare. Se știe că acțiunea piesei „Macbeth” a lui Shakespeare se petrece în castelul Glamis, deși Regele Macbeth, decedat în 1057, n-a călcat niciodată pe aici. Dar nu istoria reală are importanță atunci când este vorba despre imaginația lui Shakespeare, acum, dacă tot am văzut castelul, chiar că mi se pare un loc perfect pentru crimele din tragedia „Macbeth” a Marelui Will. Doar că tragedia a avut loc mai înainte de construcția castelului.
Castelul este înconjurat de un domeniu de dimensiuni generoase, cu spații unde pot fi parcate rulote. Este prima zi de weekend și este deja plin, probabil că turiștii au venit de aseară. Domeniul este străbătit de curs de apă care îl delimitează, din loc în loc sunt pălcuri de copaci, iar pe pajiști pasc vaci. Castelul, deși situat pe o suprafață plană, se profilează impunător în acest pesiaj deschis și își câștigă locul central, altfel spus, toate drumurile și toate privirile duc spre el.
Se știe că a fost gata într-o primă formă arhitecturală în anul 1372 și încă de atunci a fost dăruit de Regele Robert al II-lea lui Sir John Lyon, ginerele său, proprietarul acelor pământuri, și al casei Lyon a rămas, devenită ulterior Bowes-Lyon. În secolul următor a fost extins în forma literei „L” prin adăugarea de alte clădiri la turnurile inițiale. Nepotul lui Sir John Lyon, Sir Patrick Lyon a primit titlul de Lord în anul 1445. Și de aici începe, așa cum voi povesti, șirul asasinatelor și al actelor de vrăjitorie, iar fantomele se înmulțesc, asociate acestor fapte reale sau presupuse.
Al șaselea Lord Glamis, tot John Lyon pe nume, s-a căsătorit cu Janet Douglas, fiica Contelui de Angus, pe atunci în conflict cu Regele James al V-lea. Lordul a murit, iar Lady Janet a fost acuzată de crimă și vrăjitorie, apoi arsă pe rug. Ba mai mult, James al V-lea a asediat castelul și a locuit la Glamis în noiembrie 1538. Nu se știe dacă au fost aduse modificări castelului sau dacă a avut de suferit în urma asediului. Cinci ani mai târziu, castelul a fost a fost returnat cu scuzele de rigoare, inclusiv pentru arderea pe rug a lui Lady Janet, în stil britanic, adică au zis „We are sorry!”, celui de al șaptelea Lord Glamis, tot un John Lyon.
Al nouălea Lord Glamis, din nou Patrick, căsătorit cu Anne Murray, devenit Conte de Kinghorne, a realizat lucrări ample de reconstrucție ale turnului central, accentuând stilul scoțian, și și-a asumat meritele prin inscripția „Construit de Patrick, Lord Glamis, și Doamna Anne Murray”. Au urmat frământările revoluționare din vremea lui Cromwell, când a fost instaurat așa-numitul Commonwealth al Angliei, Scoției și Irlandei, iar castelul a jucat rolul de garnizoană. Când Patrick Lyon, al treilea Conte de Strathmore și Kinghorne, a revenit la castel în anul 1670, l-a găsit de nelocit. A făcut restaurări timp de aproape douăzeci de ani, ocazie cu care s-a amenajat grădina în stil baroc, un baroc scoțian, vor spune ulterior istoricii stilurilor arhitecturale. Tot atunci au fost amplasate patru statui pe calea de acces spre castel, ale lui Charles I, în cizme, Iacob al VI-lea, în mantie, Charles al II-lea, în veșmânt roman, James al VII-lea, așa cum apare în portretul său de la Whitehall. Îmi plac posturile regale înfățișate, merită văzute.
Îmbunătățirea peisagistică a continuat prin extindere în anii 1770 când un alt John Lyon, al nouălea Conte de Strathmore și Kinghorne, a avut bani de la soția sa, Mary Eleanor Bowes, moștenitoarea unei mine de cărbune. În fine, la interioarele care datează în principal de atunci s-a adus o altă modificiare prin amplsarea unui șemineu masiv adus de la o altă propietate. Astfel ajungem la ceea ce se poate vedea acum, când stăpân al castelului, din 2016, este Simon Bowes-Lyon, al nouăsprezecelea Conte de Strathmore și Kinghorne.
Una peste alta, scoțienii consideră castelul drept unul emblematic pentru istoria și tradițiile lor și din anul 1987 îl putem vedea pe reversul bancnotei de zece lire sterline emisă de Banca Regală a Scoției. Am vizitat pas cu pas castelul și întregul domeniu, aș zice că o jumătate de zi este suficientă pentru un călător care vrea să mai vadă încă ceva în cealaltă jumătate. Se pot lua o gustare sau un prânz mai consistent, iar magazinul de suveniruri are o ofertă consistentă, desigur, la prețuri britanice.
Dar, așa cum spuneam, castelul Glamis este renumit pentru colecția de fantome pe care o deține. De aceea, să nu ne mirăm, mulți dintre turiști vin atrași tocmai de aceste mistere. Asta pentru că, chiar dacă nu există stafii, există în mod sigur oameni care cred că există stafii. Vom porni și noi în căutarea lor în episodul următor.