Într-un dintre călătoriile mele prin Asia Centrală am avut posibiliotatea să parcurg partea de est a Uzbekistanului și să trec frontiera rutieră cu Tadjikistanul. Am ales atunci un traseu care a trecut prin Urgut, zonă de cultivare a tutunului, unde a investit British American Tabacco, de unde am ajuns la punctul de frontieră Jartepa. Am efectuat procedurile de trecere a frontierei, cu prezentarea vizei și completarea unui formular, apoi ne-am grăbit să ne întâlnim cu Adib, ghidul nostru local, un tânăr cu o alură ce amintea de reprezentările vechilor perși și care îmi va dovedi că are o memorie cu care se poate lua la întrecere cu oricine, chiar și cu mine, ceea ce rar mi se întâmplă. Mă voi bucura să dialoghez cu el și să reconstruio împreună istorii pe care le știam din surse uneori diferite și care, inevitabil, ofereau perspective care uneori interpretau altfel faptele.
Alesesem acest traseu de trecere dinspre Uzbekistan spre Tadjikistan pentru că în apropierea graniței se află Sarazm, un sit arheologic de pe lista patrimonială a UNESCO, acolo unde a fost descoperită una dintre cele mai vechi așezări din Asia Centrală, cu o vechime de circa 5 500 de ani. Au fost făcute excavații și au fost găsite locuințe și temple zoroastriste, dar faima sit-ului constă în descoperirea „Prințesei din Sarazm”, un schelet de femeie aproape integru, într-o necropolă ce datează cam din anii 3 000 î. Hr., cu un inventar funerar impresionant, și anume, mărgele din lapis lazuli, din turcoaz, alte obiecte de aur, dar și o oglindă din bronz. Se pare că femeia avea în jur de 37 de ani la moarte. Arheologii au făcut o reconstrucție a înfățișării sale și au încercat să distribuie podoabele găsite, cei interesați o pot vedea la scară 1/1 în muzeul adiacent sit-ului.
Arheologii apreciază că orașul Sarzam era un centru prosper în acea vreme, fiind situat pe un drum comercial care ducea atât spre actualul Afganistan cât și spre India, dar erau posibile rute și mai spre vest, spre stepa din actualul Turkmenistan, ori mai spre nord, spre Lacul Aral., produsele de lux descoperite dovedind prosperitatea zonei. Sit-ul este pe malul stâng al râului Zaravșan și are o formă dreptunghiulară, cam 1500 de matri în lungime și o lățime variabilă între 400 și 900 de metri. Partea cea mai interesantă este concentrată însă în apropierea intrării și a muzeului, așa că vizita nu cere un efort prea mare. Cercetătorii sunt de părere că putem vorbi despre prima civilizație proto-agrară din Asia Centrală și că, oricum, putem vorbi despre cea mai veche așezare de acest tip situată spre nord-est, căci știm cu toții că în spațiul dintre Tigru și Eufrat, în așa numita „semilună verde”, se dezvoltase deja o civilizație înfloritoare în acea vreme.
Descoperirile au fost făcute relativ târziu, în anul 1977, cu ocazia activităților agricole din zonă, apoi au fost făcute excavații pe o zonă din ce în ce mai extinsă cu ajutorul unor parteneri internaționali, cu o implicare consistentă a specialiștilor din Franța sub egida Consiliului Național al Cercetării Științifice. De asemenea, în afara specialistilor din fosta URSS, printr-un program de cooperare au fost invitați și arheologi din SUA, astfel încât în anii 1980 sit-ul a devenit deja cunoscut în întreaga lume.
Până în prezent au fost identificate patru straturi de locuire separate între ele de perioade de abandon și reconstrucție, grosimea totală a depozitelor ajungând spre doi metri, iar intervalul total de timp al succesiunii celor patru straturi este estimat la circa o mie de ani. Straturile au fost numite de la I la IV, cu stratul I cel mai vechi. Datarea cu carbon 14 a stabilit un interval cam între 3 500 și 2 500 î. Hr.. Această periodizare este susținută atât pe baza artefactelor găsite cât și prin compararea cu alte sit-uri arheologice din zonă.
Discut cu Adib și cu ghida expoziției din muzeu despre modul de viață al oamenilor care locuiau în zonă și îmi confirmă, așa cum bănuiam, că ne aflăm în fața unei civilizații care nu era doar agrară, ci dispunea și de tehnologii de prelucrare a metalelor. Aceasta înseamnă că cel puțin o parte din obiectele de lux nu proveneau din altă parte, ci ar fi putut fi realizate chiar aici. De altfel, pe parcursul cercetărilor arheologhice au fost găsite instrumente care dovedesc practicarea locală a metalurgiei. Se pot face comparații cu descoperiri asemănătoare din Masopotamia, din podișul Iranian și de pe Valea Indusului. În schimb, ceramica permite extinderea spațiului de comparație și spre actualul Turkmenistan și spre nordul actualului Pakistan. De asemenea, au fost făcute descoperiri care indică dezvioltarea unor sisteme de irigații, nu doar prin folosirea apei din râul Zarafșan, ci și prin captarea unor izvoare din munți. În fine, templele zoroastriste descoperite arată și tipul de viață religioasă care se închegase spre sfârșitul perioadei. Sit-ul mă entuziasmează și îmi stârnește curioazitatea, este un obiectiv care nu trebuie ratat de amatorii de turism cultural-istoric.
Adib este foarte bucuros că sunt atât de interesat de sit-ul pe care îl vizităm și încearcă să-mi spună, după cum el însuși mărturisește, tot ce știe. Într-adevăr, este tulburător să descoperi în locuri astăzi aproape uitate asemenea dovezi ale unor civilizații înfloritoare din urmă cu mii de ani. Personal, am avut un sentiment acut al istoricității și m-am bucurat că putem călători astfel cu ajutorul minții în trecut pentru a o recupera pe „Prințesa din Sarazm”. Nu știu dacă m-am dus eu înapoi până în oprizontul epocii sale, sau, văzând-o reconstruită, am adus-o în actualitatea acestei călătorii. Ar fi putut fi ca și cum aș fi întâlnit o femeie pe marginea drumului. De ce nu, aceea de la care voi cumpăra niște fructe la următoarea oprire