Despre utilitatea unei verze poți vorbi câteva minute. Despre utilitatea vopsirii în roz flamingo a balansoarelor din părculețul copiilor și mai puțin. Eventual te poți supăra pe situația promovării până la îngrețoșare a culorii acesteia. Despre utilitatea educației nu poți vorbi, însă, cu pretenția că vei epuiza subiectul. Mai întâi pentru că este un drept fundamental, la care orice persoană trebuie și se cuvine să aibă acces. Apoi, pentru că educația ne face ceea ce suntem, adică oameni. Și nu în ultimul rând, pentru că educația este cea care îți dă perspectivă și te face să-ți ridici ochii din pământ și să observi că lumea din jurul tău este mult mai frumoasă și mai interesantă decât bombeul sau, după gust, vârful pantofilor, fie ei și foarte bine lustruiți.
De ceva vreme se dezbate intens despre schimbările aduse în procesul educativ de la noi. Discuțiile sunt mai vechi, ba îndrăznesc să zic, foarte vechi, din preistoria democrației românești, însă nu totdeauna eficiente. Avem o imagine aureolată a unui Spiru Haret, dar avem și un protocronism ideologic, deșănțat în care românii se auto-gratulau cu un trecut, prezent și viitor pe care sărmana istorie nici măcar nu îndrăznise să le întrevadă, darămite să le consemneze cu onestă obiectivitate. Și apoi a venit momentul 89, cu planuri mărețe și cu tot atâtea amânări „bine temperate”, desigur, spre binele școlii și al culturii.
Copiii mei se pregătesc de vacanță și nu cred că îi este vreunuia dintre ei mintea la ceea ce se va întâmpla din toamnă. Au mai trecut prin astfel de schimbări și de fiecare dată m-am așteptat să se întâmple cu adevărat ceva. Din păcate, afară de câteva încurcături și bălmăjeli organizatorice, nu s-a petrecut nimic interesant. Aceleași plimbări ale mingii, de la minister la inspectorate, de la inspectorate la școli și de la direcțiuni la profesori. Copiii mai puțin, că ei funcționează sau așa ar trebui să funcționeze, precum plastilina. Ce contează că anul acesta dau 4 teze, iar la anul 3, apoi se suspendă totul din motive pandemice, se revine în forță și se finalizează la marginea careului educației, fără teze, dar cu testări ritmice, foarte ritmice, extrem de ritmice?! Numai că poziția este de ofsaid, iar golul câștigător nu se pune. Cum așa? Păi este foarte simplu: nu poți construi casa de la acoperiș, nici învățământul cu avioane de hârtie pe post de experimente pedagogice senzaționale.
Ni se spune obsesiv că materiile pe care copiii le învață la școală sunt greoaie, multe și, unele dintre ele, inutile. „La ce bun să memorezi formule pentru arii și volume?”, se întreba, culmea!, un profesor de matematică. Cui îi mai folosește desenul, muzica, educația tehnologică, religia? Despre latină nici nu mai îndrăznesc să vorbesc. Ce să facem cu atâta istorie și geografie, biologie, fizică sau chimie, câtă vreme informațiile furnizate nu prea ne ajută concret în viață? Așadar, totul trebuie axat pe concret. Și uite așa, iarăși scapă iepurele printre picioarele învățământului românesc!
Nu există materie inutilă și utilă! Nu așa trebuie pusă problema. Există metode diferite de a aborda diferite conținuturi, iar acele metode trebuie să fie într-adevăr eficiente. Materia, conținutul ei, rămân aceleași. Simplu spus: contează cum transmiți ceea ce este de transmis și cum rezonezi la modul în care copiii înțeleg și receptează ceea ce tocmai le-ai transmis. Matematica va rămâne la fel de aridă, chiar și cu o oră mai puțin în program, câtă vreme cei mici nu vor vedea decât un șir interminabil de numere și semne abstracte. La fel celelalte științe, predate pe zeci de pagini, însă fără nicio oră de laborator. Includ aici și literatura, ce a mascat indigestul comentariu de ț-șpe pagini într-un eseu amețit, cu număr precis de cuvinte. Să nu uităm nici de istoria fără vizita la muzeu și geografia fără hartă, muzica fără concert și artele vizuale fără nicio vizită la vreo expoziție.
Prin urmare, nu cred că este ceva de tăiat, de comasat, de sintetizat, ci de adăugat cu supra de măsură, adică laboratoare, materiale didactice eficiente, susținerea constantă a cadrelor didactice, debirocratizare și, peste toate, o atmosferă mai prietenoasă pentru toată lumea, altminteri ne acrim mai rău ca murăturile. Și mai este un motiv pentru care nu avem nimic de tăiat: utilitatea învățământului în general și a fiecărei materii, luată în parte, nu se măsoară nici în kilograme de cartofi la hectar, nici în acțiuni la bursă, ci în modul în care un om devine OM. Nu poți tăia nici din matematică, nici din desen, nici din istorie, nici din educație fizică, din nimic, pentru simplul fapt că toate acestea, împreună contribuie la construcția fiecărei generații. De buna și temeinica lor educație depinde decisiv și evoluția lor. Ni se dau tot felul de exemple occidentale, pe care le înghițim pe nemestecate, însă lucrurile stau cu totul altfel. Am avut șansa să cunosc foarte bine mai multe sisteme performante de învățământ și în niciunul dintre ele nu s-a pus vreodată problema tăierilor și comasărilor de dragul utilității. Germanii studiază încă temeinic latină, la fel italienii, englezii au păstrat încă și greaca veche. Matematica se face la un nivel destul de avansat, însă cu metode de predare adaptate pentru nevoile fiecărei clase. La fel celelalte științe. Pe lângă toate acestea se adaugă, desigur, și cursuri practice, de gătit, de mecanică, de electronică, însă toate sunt integrate într-un proces firesc în care profesorul și elevul își cunosc foarte bine nu doar obiectivele, ci și locul. Paradoxal, nimeni nu se simte nici obosit, nici stresat și, cu atât mai mult, inutil. Și, peste toate, există rigoare, onestitate și competitivitate bine direcționată.
Imaginea „vesticului” slab pregătit, capabil să facă șuruburi toată viața și nimic mai mult nu-i altceva decât o invenție stupidă, scoasă la înaintare într-o perioadă la care ar trebui să nu ne mai raportăm altcumva decât cu maximă circumspecție. Noi, însă, nu am renunțat la ea, ci am recondiționat-o și, în locul occidentalului superficial și hiperspecializat, am creat imaginea occidentalului util, aplicat, bine racordat la prezent, iar aceasta nu prea concordă cu realitatea. Nu mă credeți? Mergeți și vedeți!
Dar ce tot vorbesc eu? Până una, alta, la noi iar se schimbă lucrurile. Copiii noștri vor fi nevoiți să se adapteze din mers la noul sistem de învățământ, profesorii la fel, părinții, și ei, la pachet cu toată lumea. În fine, va fi o adaptare și o pregătire de vremuri noi cu totul specială. Parafrazând un „înțelept”contemporan: „să fie bine, să nu fie rău, numai utilitate să fie!”