În călătoriile mele prin Asia Centrală am ajuns și în Valea Fergana, loc despre care se vorbește mult din diverse perspective, de la aceea ecologică la cea geopolitică. Valea Fergana, un spațiu fertil înconjurat de o imensitate aridă, prinsă între înălțimile munților Tian-Șan, este împărțită de trei țări, Uzbekistan, Tadjikistan și Kârgâzstan, o tăietură care a fost făcută în vremurile staliniste ale Uniunii Sovietice. Probabil că intenția politică a fost aceea a anulării posibilității apariției unei entități politice suprapusă Văii Fergana, o tactică specifică regimului sovietic, dublată de realtitatea etnică a zonei, amestecul de populații fiind asemenea unei piei de leopard, cu numeroase enclave etnice.
Am străbătut valea, lungă de aproape trei sute de km, cu o lățime de maximum 70 de km și cu o suprafață de circa 22 000 de km pătrați, și am rămas surprins de fertilitatea și abundența ei vegetală, rod al râurilor Naryn și Kara Daria, care se unesc în apropiere de Namangan și formează Syr Daria, râul care străbate deșertul pentru a se vărsa în Lacul Aral. Am trecut de două ori prin vale, în anotimpuri diferite, și am remarcat climatul continental, asemănător cu cel de la noi, cu veri în care temperatura aerului depășește 30 de grade Celsius și ierni în care poate coborâ și până la – 20 de grade Celsius.
Îmi place gândul că prin această vale a trecut și Alexandru cel Mare în urmă cu peste 2300 de ani și chiar a întemeiat o așezare în capătul ei dinspre sud-vest. Înainte și după Alexandru, Valea Fergana a aparținut rând pe rând regatelor și imperiilor care s-au succedat, având rolul unui coridor de legătură și de popas între Europa și Orient. Istoria acestor locuri este fascinantă, însă nu am acum timp și loc să o povestesc.
Vizitele mele în vale și discuțiile cu localnicii au dus inevitabil la problema resurselor de apă, la felul în care ele sunt valorificate și cum este asigurat accesul la acestea pentru diferitele grupuri etnice care locuiesc acolo. Se poate spune că o primă etapă în conștientizarea problemei apei a fost spre sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când întreaga zonă a fost încorporată în Turkestanul rusesc. După preluarea puterii de către sovietici s-a pus problema trasării unor granițe între republicile autonome care s-au constituit în anii 1920, astfel că Valea Fergana s-a împărțit între cele trei sate menționate mai sus. Dar politica economică era dirijată unitar de la Moscova, cu interes pentru dezvoltarea plantațiilor de bumbac, a cultivării cerealelor și a legumelor, dar și pentru livezi de pomi fructiferi, Valea Fergana căpătând o importanță agricolă deosebită. Tot atunci au început și marile proiecte de irigații.
Este interesant, pentru a înțelege cum vedea Moscova această zonă, că la un moment dat a apărut proiectul unei serii de trei filme despre Valea Fergana pe care ar fi urmat să le regizeze marele Serghei Eisenstein. Primul ar fi urmat să fie despre Amir Timur, ori Timur Lenk, zis Tamerlan, cel care a întemeiat un imperiu și o dinastie în secolul al XIV-lea, al doilea despre conflictele dintre populațiile din zonă pe seama utilizării resurselor de apă, al treilea, triumfal și în stil propagandistic bolșevic, despre Marele Canal Fergana. Am scris într-un alt episod despre cum a contrinuit acest canal la dezastrul ecologic al Mării Aral.
Problema apei în Valea Fergana a căpătat noi dimensiuni geopolitice o dată cu destrămarea URSS și apariția celor trei state independente, Uzbekistan, Tadjikistan și Kârkâzstan. După anul 2000 au început să se amplifice diversele neînțelegeri. Uzbekistanul a închis periodic frontierele cu celelalte două state, ceea ce dus la ștrangularea comerțului și dificultăți de deplasare pentru cetățenii din zonă. În anul 2003 președintele uzbek Karimov a secularizat instituțiile statului, ceea ce a produs tensiuni religioase, apoi și conflicte etnice. În iunie 2010 au fost confruntări în Osh și în Jalal-Abad, ambele în Kârgâzstan, soldate cu aproape două sute de morți și peste două mii de răniți.
Speranțele sunt acum pentru o evoluție favorabilă. În luna martie a acestui an, liderii celor trei țări, președintele tadjic Emomali Rahmon, președintele kârgâz Sadîr Japarov și președintele uzbec Şavkat Mirzioiev au oficializat punctul de joncțiune a granițelor în Valea Fergana și au semnalat astfel dorința de deschidere diplomatică și de colaborare. Prin Tratatul semnat la Khujand, în Tadjikistan, care include și ideea de „prietenie eternă”, se duc mai departe bunele intenții din tratatele bilaterale semnate anterior care au inclus și schimburi de teritorii și decizii cu privire la utilizarea zonelor neutre.
Dar, până la urmă, limbajul sec al tratatelor, chiar dacă spune mult din punct de vedere juridic, diplomatic și politic, nu te ajută să înțelegi și să empatizezi cu populația din Valea Fergana. Doar când ajungi aici și vezi, realizezi ce înseamnă viața într-o zonă în care apa este o resursă critică și înțelegi că natura, chiar dacă este uneori miraculoasă prin ceea ce le oferă oamenilor, este neputincioasă în fața voinței acestora. „Apa are valoare cât viața”, aceasta este lecția pe care am primit-o în Valea Fergana.