Filosoful italian Costanzo Preve,[1] într-o carte dedicată educației filosofice[2], vorbește critic despre o concepție judiciară asupra filosofiei, dând ca exemplu cartea lui Karl Popper Societatea deschisă și inamicii săi, în care acesta îi consideră responsabili pentru regimurile totalitare din secolul al XX-lea pe Platon, Hegel și Karl Marx. Judecata lui Preve este, la rândul ei, extrem de negativă, demersul lui Popper fiind considerat drept ”paranoic”, ”în mod diletant reducționist”. Viziunea lui Popper este judecată drept ”judiciară” pentru că nu se limitează la a-i ”condamna pe executanți, ci se întoarce cu hotărâre la inspiratori”. Deoarece cei trei gânditori sunt fundamentali pentru istoria reflecției filosofice, rezultă, după Preve că ”întreaga istorie a filosofiei este investită cu o copleșitoare bănuială paranoică, cea de a fi fost un mare complot contra libertății omului și a bunului simț”(op.cit., p.9).
Concluzia lui Preve mi se pare că depășește atât intenția lui Popper, cât și logica ”bunului simț”: raționamentul lui pleacă de la premisa că cei trei gânditori vizați de Popper sunt ”fundamentali” pentru istoria gândirii și că, din această cauză, întreaga istorie a gândirii este pusă în discuție. Cu alte cuvinte, dacă ar fi fost vorba de 3 autori mai puțin importanți, istoria filosofiei ar fi scăpat cu ”fața curată” și Preve n-ar fi reacționat atât de vehement. Trebuie să remarcăm, în treacăt, faptul că Popper nu pune în discuție întreaga operă a celor 3, ci numai anumite idei și reprezentări produse de ei în anumite contexte istorice particulare, care au devenit în secolul al XX-lea idei-forță ale regimurilor totalitare. Deci, departe de a avea de-a face cu o ”judecată” globală a celor 3 și cu ”condamnarea” lor definitivă la uitare, altă ”pedeapsă” nemaifiind posibilă, demersul popperian încearcă să contureze o cale diferită de evoluție politică, ”societatea deschisă”, considerând utopiile celor 3 drept modele de societăți ”închise”. Nici pomeneală de vreun atac general la legitimitatea istoriei filosofiei: enormitatea concluziei pare mai curând retorică, decât logică. Popper se consideră el însuși un filosof, chiar dacă ”diletant” în ochii lui Preve.
Ceea ce doresc să discut, însă, aici este tocmai acest raționament preveian și mă întreb în ce măsură ”statura” unui filosof poate funcționa ca un argument în favoarea suspendării oricărui demers critic la adresa ideilor sale. Chiar dacă vedem filosofia exclusiv din perspectiva istoriei filosofiei și a ”destinului” ei – cum pare că procedează Preve -, nu putem trece cu vederea faptul că dialogul și critica ideilor sunt o permanență și că vorbim de ”istorie” tocmai din această cauză: fără o confruntare permanentă dintre filosofi și ideile lor nu ar fi existat schimbare, adică istorie. O istorie care nu este liniară, cumulativă, ci presupune momente de ruptură violentă – ”revoluții”-, momente de stagnare – ”scolastica” -, momente de confuzie, de derută – ”post-filosofia” etc. Nu există un progres monoton al gândirii filosofice, istoria filosofiei a devenit nu o dată o sursă de revenire la autori și idei considerate ”depășite”, dar ea este departe de a fi ”un șarpe care se auto-devorează”. Cu alte cuvinte, reflecția filosofică, ca orice altă manifestare umană, are legături intime cu timpul istoric și societatea în care trăiește filosoful care o produce. Ea are ”memorie”, dar nu se limitează la o ”contemplare a buricului” propriu. Din această perspectivă, ”statura” unui filosof nu este ceva ”dat”, ea variază în funcție de interesele de moment ale timpului: filosoful român Constantin Noica, întrebat ce lucrări filosofice vor fi citite/citate peste 1000 de ani, spunea ”vreo două dialoguri de Platon și Fenomenologia spiritului a lui Hegel”.
Revenind la argumentul preveian, punem o altă întrebare: ”există o responsabilitate a demersului filosofic?” Întrebarea mi se pare esențială, mai ales dacă ne gândim la faptul că ea este pusă în contextul educației filosofice. În ce măsură este aceasta din urmă recomandabilă, dacă se sustrage oricărui demers critic? Desigur, putem spune că reflecția filosofică, spre deosebire și împotriva simțului comun/a bunului simț, elimină orice bariere/cenzuri ale timpului în care este produsă, căutând să gândească negânditul, ceea ce scapă întotdeauna gândirii comune. Cu alte cuvinte, reflecția filosofică este excentrică, nu se concentrează pe interesul dominant al gândirii comune, depășește acest interes, îl descentrează, punându-l într-un context mai larg. Un asemenea demers nu este fără pericole: filosofii antici au fost conștienți de acestea și au promovat moderația, calea de mijloc; medievalii au invocat canoanele religioase; în fine, modernii au construit modelul unei raționalități intrinseci a demersului filosofic ca etalon al acestuia. Romanticii secolului al XIX-lea au pus în discuție acest ultim model, militând pentru o reflecție mai ”reflexivă”, una care să exprime ființa umană în totalitate în manifestările ei concrete, lăsând la o parte orice ”judecată” prealabilă (”prejudecată” a devenit un epitet cu conotație negativă, opusă chiar judecății), orice cenzură, în căutarea unei ”autenticități” a vieții care se confundă cu ”adevărul” umanității. Deci, existența nu numai că precede esența, ci esența se reduce la existență. Separația dintre uman și inuman este abolită, suspendând astfel orice posibilitate de a judeca inumanul (din om) ca atare. Bariera dintre real și posibil este abolită: rațiunea este înlocuită de dorință. Pentru aceasta din urmă, orice face obiectul ei este real, deși el este numai posibil.
Această renunțare la ”standarde interne de justificare” deschide filosofia către o preocupare preponderent retorică: justificarea demersului filosofic se bazează pe forța lui persuasivă, pe valorificarea capacității limbajului de a construi o alternativă convingătoare și dezirabilă a realității. Nemaifiind constrâns de standardul ”corespondenței cu faptele”, limbajul filosofic proliferează indefinit, originalitatea fiind măsurată de această derivă lexicală.
În fine, filosofia își schimbă ”stăpânul”, părăsește idealurile scientiste, dar devine ”slujnica politicii”, ideologie. Teoria devine practică: dezirabilul se vrea real, chiar cu prețul anihilării acestuia din urmă.[3] Este responsabil un filosof de această ”metamorfoză” a demersului său argumentativ? Trebuie el judecat, fie și lăsând la o parte sensul juridic al termenului?
[1] Mai multe despre acest autor găsiți aici https://fr.wikipedia.org/wiki/Costanzo_Preve.
[2] L’educazione filosofica. Memoria del passato Compito del presente Sfida del futuro, Editrice C.R.T., 2000
[3] Stalin spunea despre realitate că este reacționară și că, de aceea, trebuie combătută.