Să recapitulăm tema acestor două episoade despre vârstele ceramicii decorative în arta monumentală din Asia Centrală. La început a fost lutul ars, în formă de cărămidă, fără culoare, doar pentru a realiza jocuri geometrice. Din secolul al IX-lea se folosește teracota, cu culoarea albastru dominantă, iar din secolul al XIII-lea se consolidează tehnica arderii pieselor colorate pentru a produce majolica, pentru ca din secolul al XIV-lea să se ajungă la tehnica rafinată a mozaicului. Dacă în primul episod am vorbit despre primele două etape, în cel de față mă voi ocupa de celalalte două, ocazie cu care voi indica și câteva obiective care, după părerea mea, merită să fie văzute.
Majolica devine vedeta artei ornamentale în zona Drumului Mătăsii spre sfârșitul secolului al XIII-lea și își atinge gloria în următorul, la apogeul Imperiului timurid. Plăcile ceramice sunt glazurate lucios, iar culorile preferate sunt albastru și turcoaz, simbolizând în arhitectura ornamentală, în special în cazul mausoleelor, cerul paradisiac, infinitatea și starea de pace spirituală. Meșteșugarii locali își folosesc imaginația în condițiile în care islamismul impunea anumite constrângeri religioase asupra artelor reprezentaționale, așa că principalele modele sunt florale și geometrice.
Ne întoarcem la complexul Shah-i-Zinda din Samarkand pentru a continua vizita. Așa cum am spus în episodul precedent, acest ansamblu de mausolee ilustrează evoluția artei decorative de la începuturile utilizării plăcilor ceramice și până la inovațiile ornamentale târzii. Paleta coloristică de alb, albastru intens și turcoaz este considerată de unii istorici ai artei drept o alegere cromatică cu rol estetic și simbolist, dar sunt și experți care apreciază că această „paletă rece” a fost preferată deoarece asigură cea mai bună vizualizare într-o zonă cu soare strălucitor, cu multă luminozitate, astfel încât albastrul și turcoazul scot în relief motivele florale și geometrice și creează o imagine vizuală puternică. Mai adaug un amănunt nu lipsit de importanță, acela că meșterii foloseau un sistem de inventariere a plăcilor ceramice și a ordinii lor cu ajutorul numerelor arabe, fapt ușor de văzut în orice construcție, de la mausolee la palatele cu rol de harem.
De fapt, majolica și mozaicul au în comun paleta cromatică și motivele decorative. Astfel, în privința paletei cromatice predomină albastrul profund, așa-numita nuanță lapis lazuli, apoi turcoazul și verdele smarald. Acestora li se adaugă albul, linear sau ca suprafață compactă între alte registre, precum și unele accente calde de ocru sau protocaliu. Se poate spune că se produce o extindere treptată a paletei cromatice astfel încât la sfârșitul perioadei, la apogeul artei timuride, avem deja fixate codurile și convențiile cromatice, devenite apoi tradiționale.
Această evoluție prin diversificare exploratorie se produce și în cazul motivelor decorative. Dacă la începuturi aveam doar jocuri geometrice bazate pe forme elementare, se ajunge în cele din urmă la geometrii complexe, dar atenție, oricât de complexe ar fi, ele sunt subsumabile codului religios, ceea ce duce la consecvență. Evoluțiile merg atât în direcția stilizării, îndeosebi în cazul motivelor florale, exemplul standard fiind cel al migdalului înflorit, cât și în aceea a găsirii unor reprezentări fluide, îndeosebi arabescuri. Consider că cetatea Khivei ne oferă cea mai mare densitate de asemenea modele de arabescuri florale și garantez oricărui vizitator, fie că este doar un admirator profan al artei, fie că are expertiză în domeniu, că va rămâne cucerit de finețea și ingeniozitatea motivelor. Și mai atrag atenția asupra relației dintre ornamentația realizată prin tehnicile specifice artei ceramicii și folosirea covoarelor, întotdeauna intergate în peisajul decorativ. În Bukhara nu trebuie ratată ocazia de a vizita un centru de producție a covoarelor, renumite în toată lumea încă din perioada medievală a Drumului Mătăsii. Și pentru a trece dincolo de legendă și a ne apropia de adevăr, reamintesc că expresia „covor de Bukhara” nu însemna inițial „produs la Bukhara”, ci, și aici se vede funcția comercială a Drumului Mătăsii, „cumpărat din Bukhara”.
Mozaicul, așa cum știm din alte istorii ale artei, înseamnă nimic altceva decât tăierea pieselor colorate în bucăți mici care sunt apoi aranjate, iar acest aranjament creează imaginea. Spre deosebire de mozaic, majolica este o placă ceramică de dimensiuni mai mari pe care putem realiza imagini complexe în mai multe culoari, iar apoi placa este arsă. Altfel spus, dacă în cazul mozaicului fiecare culoare a modelului este o bucată separată de faianță smălțuită, majolica presupune pictarea plăcii mari, de regulă de formă pătrată, înainte de ardere.
Mie mi-au plăcut enorm, le consider copodopere ale genului, mausoleul Gur-i-Amir și moscheea Bibi Khanym, ambele tapetate cu asemenea plăci spectaculoase care ne oferă un apogeu al artei faianței monumentale, ambele în Samarkand. Iar pentru cine ajunge la Khiva, recomand să fie atent la fațadele clădirilor, inclusiv minarete, pentru a descoperi alința cromatică dintre albastru și alb. Khiva este un unicat prin tehnicile folosite, plăcile pătrate de dimenisuni relativ mari, cu motive geometrice și florale, fiind efectiv bătute în cuie în pereți. De aceea, istoricii artei vorbesc despre un anumit stil artistic al Khivei, așa-numita majolica de Horezma, pornind de la numele formațiunii statale căreia Khiva i-a fost capitală.
Desigur, se pot face comparații cu ceramica glazurată din Europa, în special cu aceea italiană. Sau se pot încerca explorări în trecut pentru a găsi rădăcinile asiriene și persane pentru ceea ce a devenit începând cu secolul al VII-lea arta islamică a ceramicii monumentale din Asia Centrale. Orice asemenea finețuri intelectuale am încerca, ne rămâne în primul rând bucuria de a vedea ipostaze ale frumosului. Iar indiferent de diverse particularisme, această bucurie este universală.