Când am vizitat întâia oară Tașkentul, cu puțin timp înainte de prăbușirea regimurilor comuniste în anul 1989, am fost nu doar îndemnați să vizităm metroul, ba chiar în cadrul turului organizat făcut cu un ghid local a fost inclusă și o plimbare cu acesta. Am coborât din autocar la o stație, apoi am parcurs cu metroul o parte din traseul disponibnil atunci, cu coborâri în câteva stații reprezentative, după care am ieșit la suprafață și am fost preluați de autocar pentru a vizita și alte obiective ale orașului. Plimbarea cu metroul era un ceremonial turistic obligatoriu în marile orașe din URSS, metroul fiind considerat o realizare deosebită a regimului comunist care trebuia cunoscută de vizitatorii din alte țări. Motivul nu îl reprezenta doar utilitatea ca infrasctructură de transport urban pentru cetățeni, ci, mai cu seamă, arhitectonica stațiilor de metrou, unele dintre ele fiind adevărate creații artistice de tip monumental, în stiluri specifice, cu elemente spectaculoase de artă ornamentală. Fiecare stație are o temă, iar numele ei trimite spre aceasta, așa după cum voi exemplifica.
Nu am mai găsit fotografii de atunci, nu îmi aduc aminte dacă am reușit să fac vreuna, dar știu că erau restricții privind fotografiatul în subteran, motivul fiind că stațiile de metrou putea servi drept adăposturi civile în acele vremuri ale Războiului Rece. Oricum, țin minte că am fost impresionat de arhitectura câtorva stații și că am făcut apoi comparații cu acelea pe care le-am văzut în alte mari orașe. Desigur, am făcut comparații și cu metroul din București, reflex normal la orice vizitator român. Prima linie de metrou din Tașkent, totodată și prima din Asia Centrală, fusese constrută cu câțiva ani înaintea celei dintâi linii a metroului din București, în deceniul al optulea al secolului trecut, cu începerea lucrărilor în anul 1972 și deschiderea în anul 1977.
Când am revenit în Tașkent mi-am dorit să revăd metroul și să refac acea plimbare prin stațiile văzute atunci. Firește, am întrebat dacă fotografiatul mai este interzis și răspunsul a fost că din anul 2018 s-a renunțat la această măsură de securitate, așa că turiștii se pot bucura de avantajul de a imortaliza fotografic interioarele monumentale. Am făcut o plimbare cu coborâri în cele mai frumoase stații. Cel mai bine este să le menționez pe câteva dintre ele, să le descriu pe scurt și să le pun în context cultural.
Stația „Alisher Navoi” poartă numele unuia dintre cei mai mari poeți din acest spațiu cultural al Asiei Centrale, să-i zicem convențional Turkistan, pe atunci, în secolul al XV-lea, parte a Imperiului Timurid. Avem câteva traduceri în limba română făcute de Ioanichie Olteanu, mai multe poeme, unele cu iz filosofic, grupate în ciclurile „Tulburarea drepților”, „Farhad și Șirin”, „Valul lui Iskender”, „Gazeluri”, „Din cîntecele despre paharnic” și „Rubaiate”. Stația de metrou are o arhitectură interioară pornind de la modelul moscheelor și medreselor, cu nuanțe predominant bleu, cu mozaicuri, ceramică și faianță. Mie mi-a plăcut cel mai mult ca realizare artistică. Cine vede această stație primește de fapt o lecție despre specificul artei ornamentale din Uzbekistan.
A doua în top aș trece-o pe Stația Cosmonauților, nimic altceva decât o celebrare a cuceririi spațiului cosmic, cu evocarea prin medalioane a erorilor acestei aventuri umane exploratorii, de la Iuri Gagarin la Valentina Tereșkova. O altă idee remarcabilă a arhitecților a fost să decoreze tavanul stației cu o serie de volume luminoase care dau o imagine ce stă pentru Calea Lactee, partea noastră de univers.
O altă stație care merită să fie văzută este Paxtakor, dedicată culegătorilor de bumbac. Imaginile murale celebrează bumbacul și culegătorii lui, o activitate importantă în deceniul al optulea, atunci când a fost construită. În ultimul deceniu a avut loc o dezbatere națională cu privire la munca prestată pentru culegerea bumbacului și printr-o decizie politică s-a renunțat în anul 2018 la acea practică a tinerilor, elevi și studenți, pe câmpurile de bumbac. Românii mai în vârstă, cei care au prins muncile agricole „voluntare” din vremea regimului comunist, poate la cules de porumb, poate la cules de struguri, înțeleg bine despre ce a fost vorba. A rămas această stație despre care, artistic vorbnd, recunoaștem că este o imagine frumoasă a bumbacului.
În fine, completez careul de ași cu stația Piața Independenței, numită „Lenin” până la desprinderea Uzbekistanului de URSS în anul 1991. Interiorul este decorat cu marmură, iar candelabrele dau o imagine luminoasă, elegantă și subtilă. După ieșirea din URSS stațiile construite mai înainte au fost redenumite și au fost îndepărtate semnele sovietice specifice. Totuși, într-o stație am descoperit un mozaic care amintea de Jocurile Olimpice desfășurate la Moscova în anul 1980, semn că sportul trece dincolo de politizările lui.
Astăzi metroul din Tașkent are o lungime toatlă de nu mai puțin de 70 km cu vreo 50 de stații. Sunt patru linii, trei direcționale (rușu, albastru și verde) și una circulară. Metroul din Tașkent, ca și în oricare mare metropolă, a devenit un mijloc de transport utilizat intens de cetățenii orașului. Pentru un turist, o plimbare îți oferă nu doar o felie de viață, ci și ocazia de a te bucura de frumusețea arhitecturală și ornamentală a unor stații. Așa că, dacă ajungeți la Tașkent, coborâți în subteran, merită văzut!