Toți suntem un mozaic compus din gesturile și gândurile persoanelor pe care le iubim: unei prietene de-ale mele îi place să îmi trimită fotografii cu diferite locații pe care ea le consideră „spații liminale”, după ce i-am arătat ce înseamnă asta prin 2021. Fiind chronically offline[1], evident că ratează înțelesul unui adevărat „spațiu liminal”, așa că îmi ajunge să îmi trimită poze cu tot felul de locații care pur și simplu nu sunt spații liminale, ci doar o idee mai nepopulate : un restaurant gol sau un hol care arată mai aiurea. E comic și chiar înduioșător să o văd cum ratează cu brio simțul estetic online; am impresia că am trăit în două lumi diferite. Din startul prieteniei noastre, eu am devenit un fel de autoritate de opinie referitoare la lucruri de pe internet: cu toate că avem aceeași vârstă, eu a trebuit să-i explic ce e un spațiu liminal, ce e RuPaul’s Drag Race, să îi validez/invalidez părerea despre ultimul stunt PR al lui Kanye West, să-i explic cine e penguinz0 („băiatul ăla cu barbă la care vă uitați toți”) sau ce înseamnă RPG sau care au fost ramificările devastatoare pentru economia și climatul politic de pe Youtube ale incidentului ăluia de pe pod al lui Pewdiepie și multe alte lucruri de genul absolut irelevante și lipsite de valoare cu care îmi pierd timpul constant.
Revenind la subiect, fiindcă dincolo de pierdut vremea sunt și mai talentată să pierd ideea principală, spațiile liminale au revenit în atenția mea în ultima perioadă și despre ele aș vrea să discut în acest articol. Au revenit în atenția mea din multiple motive: poate că lansarea filmului Backrooms al lui Kane Parsons a avut un aport, un film indie despre spații liminale, finanțat de A24 Films, bazat pe o serie pe Youtube pe care am urmărit-o obsesiv, care combină tehnica de found footage[2] cu horror-ul psihologic. Poate că discuțiile cu Christina Tudor-Sideri m-au motivat, discuții pe care le-am purtat în ultima perioadă pornind de la cărțile ei și interesul ei pentru studiul fenomenologic al non-prezenței: doliu, boală, depresie. Sau poate că, finalmente, propria experiență m-a motivat să scriu asta, pe care am avut-o în ultimele câteva luni bune, luni pe care le-am petrecut într-un spațiu și timp al tranziției: nimic nu mi se întâmpla, extern vorbind, însă atât de mult s-a petrecut în interior.
În primul rând, o să fac o mică istorie a conceptului de „spații liminale” fiindcă nu o să presupun că toată lumea știe ce înseamnă. Fiind și un demn „arheolog” și „genealog” al conceptelor ce apar în online, știu exact și momentul în care m-am confruntat prima dată cu ideea de spațiu liminal, și nu, nu a fost pe 4chan, ci pe Tumblr, prin 2016-17. Cred că pe 4chan ideea asta a apărut ceva mai târziu (2021). Pe Tumblr ideea de spații liminale a apărut într-un thread[3] în care cineva enumera „spații în care realitatea pare alterată”[4]; o să dau câteva exemple listate acolo: propriul tău dormitor la 5 dimineața, locurile de joacă noaptea, galeriile muzeelor de artă goale, aeroporturile de la 12 noaptea până la 7 dimineața, holurile școlilor atunci când elevii sunt în vacanță, dis-de-dimineață când tocmai a nins, spitalele noaptea, locurile de parcare goale, mall-urile abandonate, locurile interioare de joacă goale. Practic, toate acestea sunt spații în care ești confruntat în mod simultan cu un sentiment de familiaritate și stranietate. Sunt spații care, odată de-contextualizate de rutină, obiceiuri familiare și reacții tipice, își pierd semnificația originară, cea prinsă în mrejele unui aparat normalizator care impune atitudini și acțiuni. Pierderea contextului originar ne face să ne confruntăm cu suprapunerea unui sentiment angoasant (ceva nu e în regulă aici, something is off) cu o atitudine nostalgică, de familiaritate – ceva atât de aproape și totuși atât de departe de experiența obișnuită și dragă nouă. De aceea spațiile liminale au provocat reacții atât de opuse: au format un adevărat cult estetic pe 4chan care ulterior a permeat și mainstream-ul, ce reclamă atitudini de nostalgie sau confort față de imaginile care evocă spațiile liminale, dar în același timp au inspirat și tot acest trend al genului horror, odată cu apariția creepypasta[5]-ului Backrooms și crearea seriei pe Youtube pe baza acestuia.
La fel de important este și faptul că spațiile liminale sunt în mod esențial spații de tranziție: ceva la mijloc, un in-between, o stare de inconștiență între stadii concrete, o cvasi-prezență sau chiar non-prezență. De aceea Backrooms se joacă cu ideea de „non-spațiu”: seria începe cu faptul că un puști face un pas greșit, produce o eroare în continuumul spațiu-timp, un glitch, și ajunge transportat în acest non-spațiu care pur și simplu nu ar fi trebuit accesat: backrooms, „camerele din spate”, culisele care permit punerea în scenă a teatrului prezenței (regia și ritualul experienței uzuale). Ne putem gândi foarte ușor la băile, parcările, și labirintul de holuri din mall-uri. Acestea sunt semiologic slabe, depind de contextul activității de a merge în mall, doar că în același timp sunt însăși culisele ce permit desfășurarea activităților de consum, constituie însăși matricea ce permite posibilitatea acestei experiențe: igienizarea, contabilizarea, gestionarea resurselor umane și materiale, transportul. De ce provoacă asta o stare de groază? Fiindcă avem de a face cu un simulacru al realității, un fel de parodie proastă ce mimează însuși simulacrul capitalist. Descătușând aceste spații tranzitorii de contextul uzual, suntem nevoiți să ne confruntăm cu artificialitatea și simultana lipsă de sens produsă de aparatul consumerist-capitalist. Backrooms-urile lui Kane Parsons sunt alcătuite din spații care mimează structuri existente, dar structuri a căror dispunere este complet irațională: maldăre de scaune plasate în mijlocul unei camere de sufragerie, suburbii americane alcătuite din dispuneri repetitive și bizare de case, stâlpi construiți orizontal, semne de circulație aflate în mijlocul unei încăperi interioare. Este fals, familiar și straniu: o eroare în matrice, o randare greșită a unei hărți de joc video. Tocmai această de-contextualizare relevă artificialitatea, reitatea și alienarea. Acest fenomen al artificialității este deseori neconștientizat în experiența trăită, iar stranietatea, ieșirea din uzual, à la Heidegger, impune confruntarea conștientă cu instrumentalitatea, cu statutul de obiect: pură materie dezbărată de semnificat.
Însă aș vrea să mă opresc puțin la acest aspect tranzitoriu. Ideea de tranziție, dispariție și efemeritate este foarte bine surprinsă, în opinia mea, de lucrările Christinei-Tudor Sideri[6], dar mai ales de Schism Blue, pe care am citit-o recent. Motivul pentru care o recomand este fiindcă interesul ei pentru non-prezentă și efemer este unul onest, un fel de axă valorică în jurul căreia și-a construit întreaga lucrare, iar asta mi-a fost revelat în mod deosebit în discuțiile personale pe care le-am purtat cu ea. Ea acordă o atenție foarte importantă acestor stări tranzitorii aflate „între” stadiile concrete ale experienței trăite, nu le cosmetizează, nu „trece peste” ele, ci „prin” ele: prin doliu, prin dor, prin boală, prin amintire, iar asta a produs chiar și în mine o reacție incomodă, angoasată. Un gest foarte curajos și necesar pe care trebuie să îl facem: să trecem „prin”. Hai să vă dau un exemplu concret al felului în care „trecem peste” experiențe de tranziție, pe care le voi numi de acum încolo experiențe liminale. Având o boală cronică, sunt mereu confruntată cu aceeași atitudine atunci când mă deschid oamenilor despre durerile pe care le-am purtat îndeosebi în ultima perioadă: „Dar ești bine acum, nu?”/ „Pari bine acum, arăți bine.”/ „Lasă, a trecut”. Mi-e dificil să le recunosc că, da, deși într-adevăr sunt ceva mai bine, eu recuperată complet nu voi fii niciodată, iar în plus, această stare de stabilitate a fost construită activ pe parcursul unor luni de regim de exercițiu și control bine dozat, iar acest control îmi poate fi în orice secundă răpit; pot reveni oricând la pat iar asta nu ține de mine, nu ține de oricine: un fapt cu care m-am împăcat, dar interlocutorii mei, niciodată. Așa că închid conversația cu un solar și deschis „Da! Sunt foarte bine.” – îi protejez de propriul lor disconfort, deși durerea reală este a mea. Avem deseori un disconfort atunci când ne confruntăm cu fragilitatea propriei existențe, existență pe care preferăm să o petrecem în stadii de prezență deplină sau chiar surplus de prezență: suplimentarea prezenței prin sărbători, petreceri, ritualuri, evenimente oficiale, distribuiri pe rețele de socializare, etc. Răpirea acestei concretitudini factice ne aruncă într-o stare liminală, condamnare la invizibilitate: nu mă pot abține să nu menționez starea celor care suferă de ME/CFS în urma infecțiilor cu COVID, condamnați să trăiască la pat, incapabili să tolereze lumina sau sunetul, incapabil de a tolera prezența umană, ale căror strigăte disperate abia dacă rezonează pe social media, singurul canal capabil de a le amplifica vocile. Audiențele așteaptă de la ei povești de recuperare în totalitate, de vindecare miraculoasă, „revenire la prezență”. Dar tocmai această privire lașă față de fragilitatea corpului și a realității existenței noastre este cea a cărui efect rezonează în carnea celor vulnerabil, care rămân ignorați și neauziți.
Pe de altă parte, stadiile de tranziție sau experiențele liminale reprezintă o adevărată resursă de cunoaștere. Este atât de clar cât de mult ne-am distanțat de valoarea contemplației și reflecției din dihotomia vita activa/vita contemplativa: toată lumea mă întreba „ce mai fac” în sensul de „ce mai produc”. Cum să le răspund că „nu fac nimic”? În ultimele luni, chit că nu am „mișcat” nimic sau „produs” nimic, o adevărată mișcare de reconfigurare sufletească s-a produs în adâncul meu, fapt pe care nici măcar nu îl pot descrie în cuvinte concrete. Să te afli afectiv într-un spațiu tranzitoriu sau liminal este o experiență bizară și unică. Toate zilele și lunile s-au îmbinat într-un melanj temporal fără început sau sfârșit: am impresia că toate anotimpurile s-au preschimbat într-un singur sezon al sufletului meu, în care ninge și plouă și răsare soarele. Repetiția aceluiași dar de fiecare dată diferit: aceeași rutină, aceleași gesturi, aceeași speranță de recuperare ale căror efecte s-au transferat din cantitativ în calitativ. Nu există stadii sau stări sau fapte ci doar pură mișcare. Aceleași amintiri care te petrec cu regularitate, care te fac confuz față de vârsta ta reală și care îți lărgesc orizontul de gândire dincolo de limitele sufocante ale propriei tale camere, într-un univers imaginar infinit. Zilele devin irelevante, dățile devin irelevante, știrile se îmbină într-o cacofonie ininteligibilă și care pare deseori că nu poate pătrunde propriul tău „spațiu privat” – igiena și controlul tiranic pe care începi să ți-l elaborezi față de siguranța propriului tău spațiu privat, singurul mediu în care îți poți manifesta boala în pace și liniște. Dezinteresul față de vecin dar foamea de alteritate pe care ți le formezi în singurătate: tipa de la începutul fraților Karamazov care spunea că iubește omenirea dar abia ce îl poate tolera pe cel aflat lângă ea. Ruperea completă de contexte culturale, sociale sau economice, înstrăinarea deplină de societate, singura realitate fiind cea a corpului tău, a cărnii tale, a ce te doare astăzi, da sau nu. Nu în ultimul rând, un cocon pe care ți-l țeși singur din lacrimi și speranță, un cocon spațio-temporal, o vârstă și un spațiu al sufletului, din care știi că o să ieși, abia aștepți să ieși, îți e frică să ieși și totuși nu vei știi niciodată când și unde. Nu avem încă calendare și cronometre pentru a estima sezoanele sufletului. Și aici sunt de acord cu Christina Tudor-Sideri, dar de altfel, cu orice astfel de privire care acordă atenție acestor stadii ale non-prezenței sau semi-prezenței: suntem atât de săraci dacă le ratăm, atât de ignoranți, e atât de mult adevăr, chiar și aici, mai ales aici.
––––––––––––––
[1] pentru audiențele în vârstă, asta e opusul la chronically online, cum sunt eu, „cronic on-line”, persoane care petrec mult timp pe internet
[2] tehnică cinematică în care o parte substanțială din lucrare este prezentată ca și cum ar fi înregistrată video de către personajele din film și ulterior „găsită” și prezentată audienței
[3] o secvență de mesaje inter-conectate, replici la același mesaj
[4] https://www.reddit.com/r/tumblr/comments/xs5xwd/liminal_spaces/#lightbox
[5] creepy (înfricoșător) + copy-pasta (text dat copy-paste pe mai multe forumuri online): poveste scurtă din genul horror creată de utilizatori pe internet, deseori anonimă
[6] https://sublunaryeditions.com/products/schism-blue
––––––––––––––
Daria Bănică a absolvit Faculatatea de Filosofie a Universitații din București și un master în Istoria și circulația ideilor filosofice, la aceiași instituție.