Peste mai puțin de o lună se vor împlini doi ani de la tragicele evenimente din 7 octombrie 2023, când falangele organizației Hamas au pătruns pe teritoriul Israelului, în localitățile din vecinătatea Fâșiei Gaza, ucigând într-o singură zi 1200 de persoane, majoritatea civili, și luând în captivitate 250 de locuitori. Era într-o zi de Șabat, cea mai sfântă zi a calaendarului iudaic, când tocmai se încheiea Sărbătoare de Sukot, cunoscută și ca Sărbătoarea corturilor, care are o denumire proprie, cu rezonanță aproape ironică după grozăviile care s-au întâmplat în cursul ei: Bucuria Torei.
Bucurie n-a fost, desigur, în acea zi, ci doar o surpriză totală, o durere cu adevărat strigătoare la Cer și o consternare grea ca întunericul Iadului, în fața lipsei de reacție a armatei iareliene și a autorităților guvernamentale. Unde era cea mai redutabilă forță militară a Orientului Mijlociu, care se acoperise de eroism în Războiul de șase zile și de glorie după operațiunea de la Entebe, care a inspirat două filme artistice celebre? Unde era nedezmințita fraternitate militară de până atunci, în temeiul căreia niciun soldat rămas în urmă nu era părăsit, iar pentru orice prizonier se făceau eforturi colosale pentru a fi adus acasă?
Au fost și eșecuri, desigur. Nu multe, dar au fost. Cel mai răsunător este cel al navigatorului Ron Arad, originar din România, care s-a prăbușit cu avionul în Siria, în 1986, fiind luat în captivitate în Liban și care nu a fost găsit până în ziua de azi, când nu mai e posibil să fie în viață.
La toate aceste întrebări nu s-a răspuns încă oficial, pentru că actualul guvern, responsabil pentru dezastrul de-atunci, a găsit o abilitate de prestigidator în a rămâne la putere și a împiedica, cu toate tertipurile posibile ,constituirea unei comisii de stat pentru anchetarea evenimentelor din acea zi sinistră, care nu a mai fost a bucuriei, ci a dezastrului și rușinii naționale.
Au urmat, după aceea, câteva reușite senzaționale datorate atât serviciilor de informații, care au început să se depășească fiecare pe sine, cât și armatei, în general, și a aviației militare, în special, cum au fost lichidarea pe rând a conducătorilor organizației Hezbolla, din Liban, a celor din Hamas/ Gaza și încercarea de săptămâna trecută cu liderii Hamas din Doha/ Qatar, dar și lichidarea aproape în întregime a guvernului rebelilor huti, din Yemen, care bombardează necontenit teritoriul Israelului cu rachete balistice.
Să nu uităm, apoi, cele trei războaie cu Iranul, care au dovedit peste măsură capacitatea logistică și de execuție a armatei israeliene și care, mai ales în primele două operațiuni, au atras și solidaritatea unor state arabe din zonă, cum ar fi Arabia Saudită, Iordania și Emiratele Arabe Unite. Alte două state arabe, Egipt și Qatar, au fost mediatoare în repetatele tentative de rezolvarea a problemei ostaticilor israelieni la masa tratativelor, iar majoritatea statelor occidentale, în frunte cu Statele Unite, au sprijinit nu doar moral, ci și material, dreptul la autoapărare al Israelului, furnizând arme, diverse mijloace de luptă și componente de schimb iar, cand s-a putut, chiar informații esențiale.
Care a fost răspunsul Israelului la toate aceste dovezi de solidaritate și chiar de cooperare, mai ales în cazul Iranului?
Dacă forțăm răspunsul pornind doar de la ultimele evenimente, atacul din Qatar împotriva conducerii Hamas de la Doha, am putea conchide că, în ciuda tradițiilor morale ale iudaismului, a grijii pentru aproapele tău (expresia „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” este ebraică, nu creștină), Israelul și-a pierdut pe parcurs orice considerent politic, startegic și uman pentru cei care i-au stat aproape în momentele de pericol, gândind și acționând doar din perspectiva interesului îngust, de coaliție guvernamentală, trădând sau abandonând obligații asumate anterior, prin acordurile Abraham.
Israelul a reușit incredibila performanță, care este un adevărat paradox, de a-și pierde legitimitatea și sprijinul anterioare, oferite automat după oroarea de la 7 octombrie 2023, fapt dovedit din plin de sprijinul masiv acordat ideii de constituire a unui stat palestinian la recenta întrunire a Adunării generale a ONU. Nu mai puțin de 142 de state au votat în favoarea ei, inclusiv țări europene foste prietene, precum Franța, Anglia și Cehia.
Dar mai mult decât dezamăgirea acestora în urma atacului de la Doha, executat fără consultarea prealabilă cu autoritățile americane, guvernul de la Ierusalim riscă pierderea celui mai substanțial aliat al său care, dacă și-ar retrage sprijinul, ar putea determina chiar dispariția fizică a statului israelian. Președintele Trump i-a spus premierului Netaniahu, în prima convorbire telefonică după atacul de la Doha, că acțiunea sa fost nesăbuită, ceea ce denotă începutul slăbirii relației dintre ei.
Trebuie remarcat aici că sistemul militar israelian nu a aprobat atacul împotriva conducerii Hamas, în special ca urmare a existenței unei noi propunri de revenire la masa tratativelor, care aparține chiar șefului de la Casa Albă.