Un vis m-a trezit brusc, fără să mai am timp să-l fixez în memorie, așa că dus a fost, lăsând în urmă doar o senzație epidermică de fascinație și curiozitate carnală. Probabil că imensul spectacol vizual din ultimele zile sădise în subconștient numeroase imagini care în somn se învăluiau spațial și căpătau o consistență fluidă, dar suficient de vâscoasă pentru a da impresia de materialitate. Era ca și cum imaginile pe care ochiul le văzuse în starea de veghe treceau în interioritatea mea onirică și deveneau părți din mine. Am început ziua cu această predispoziție pulsativă.
Știam că astăzi mă aștepta o nouă aventură, lungă cât o zi lumină, așa cum promiseseră Clodagh și Larry. Urma să parcurgem unul dintre traseele turistice care asigură celebritatea Irlandei în întreaga lume, așa numitul Ring of Kerry, nimic altceva decât turul unei peninsule din ținutul cu același nume, în sud-vestul țării. Seara pregătisem traseul, cu principalele opriri și activități, și decisesem să nu urmăm traseul inelar în sensul acelor de ceasornic, așa cum fac marea majoritate a turiștilor, ci să ne deplasăm în sensul invers, motivul fiind acela de a evita aglomerația. Zis și făcut. Pornim tot în armonii muzicale, doar că de această dată Clodagh a renunțat la căști și are o propunere pentru toți, o trupă de muzică irlandeză tradițională, „Chieftains”, unul dintre membri, flautistul, fiind Matt Molloy, în al cărui bar din orășelul Westport urma să ajungem pentru a petrece o seară în stil irlandez. Când am auzit cum îl cheamă m-am gândit imediat la personajul ciudat al lui Beckett din nuvela cu același nume, un fost hoinar imobilizat la pat, bine educat, cunoscător al unui filosof ocazionalist cartezian din secolul al șaptesprezecelea, Geulincx, renumit pentru aforismul „Ita est, ergo ita sit”, traductibil prin „Există, prin urmare așa este”, ori în altă versiune, „Dacă este, este”. Una dintre primele opriri am făcut-o în satul Bog, un complex turistic alcătuit dintr-un restaurant, un magazin de suveniruri și un muzeu al satului dedicat perioadei istorice a secolului al nouăsprezecelea. Locația este renumită pentru faptul că aici este locul în care a fost aclimatizată o specie de ponei devenită emblematică pentru Irlanda. Ca și la alte muzee ale satului pe care le-am văzut în România, și aici exponatele erau locuințe și alte dependințe aduse și conservate.. Ceea ce izbește este caracterul sărăcăcios și minimalist al acestor gospodării, cu mobilier puțin și acoperișul făcut din turbă.
În fața unei case văd un fel de cazan uriaș. Clodagh sesizează gestul meu de curiozitate și rostește cu un accent teribil, „Am Gorta Mór”, apoi îmi spune că traducerea fidelă ar fi prin „Viață grea”, dar se preferă o denominațiune oarecum echivalentă și corectă istoric, „Marea foamete” . Cazanul era cel din care se servea ciorba săracilor în zilele foametei. A fost una dintre perioadele cele mai grele din istoria țării, între anii 1845 și 1849, când, urmare a unei mane a cartofului, alimentul lor de bază, toate culturile au avut de suferit și s-a ajuns la foamete, sărăcie și emigrație masivă. Tot atunci s-a adâncit clivajul dintre populația irlandeză și aristocrații englezi care nu au resimțit foametea și chiar au continuat să trimită în Anglia produse agricole obținute pe domeniile lor. Poate chiar mai mult de un milion de irlandezi au emigrat în Statele Unite în ambarcațiuni supraîncârcate, unele dintre ele scufundându-se pe drum. De fapt, irlandezii au devenit numeroși pe Coasta de Est, de la Boston la Philadelphia, în acea perioadă, alungați de foametea de acasă.
Totuși, în șirul de case modeste văd una mai solidă, cu ziduri din piatră și mobilier din lemn masiv. Datează din aceeași perioadă, doar că are o istorie aparte. Este casa unui contrabandist de alcool care obținea băutura spirtoasă tot din cartofi și o vindea celor care nu aveau ce mânca, dar își dădeau ultimii bani pe băutură. Mai mult decât atât, nu plătea niciun fel de taxe comunității, toată lumea fiind mulțumită că există un leac în calea suferinței. Irlandezii au găsit un diminutiv expresiv pentru această băutură, „poitin”. Clodagh îmi spune că avem băutori de pointin în piesele lui Martin McDonagh. Numele nu-mi spune inițial nimic, dar când enumeră câteva dintre acestea, îmi amintesc că am văzut „Vestul singuratic” cu Florin Piersic Jr., Vlad Zamfirescu și Andi Vasluianu. Piesa rămăsese pentru mine un mister antropologic, dar acum, revelatoriu, „Marea foamete” și poitin-ul mă ajutau să înțeleg cum de este posibil să existe asemenea oameni. Și dacă există, așa este.
Am Gorta Mór/ Viață grea
