34.6 C
Giurgiu
marți, iunie 18, 2024

Straturi istorice la Tașkent. Călătorie în timp

Tașkentul poate fi explorat în multiple feluri,...

„1 Mai” la Seul, Coreea de Sud

Am vizitat prima dată orașul Seul în...

„Broadway” de Tașkent

          Poate că un simptom semnificativ al...

A fi înseamnă…

OpiniiA fi înseamnă...

Ce înseamnă ”a fi”? Ce înseamnă că ”ceva este”? Aceste întrebări au fost printre primele pe care și le-au pus filosofii în încercarea de a afla cum este cu putință ca ”ceva” să existe și de ce tot ceea ce există pare să formeze un ”tot”. ”Lumea” (acest tot) era alcătuită din lucruri/ființe foarte diferite, dar acestea nu erau rupte una de cealaltă, ci erau legate de legături foarte puternice: de exemplu, avem o lume neînsuflețită, compusă din minerale, forme de relief, cursuri de apă, gaze etc. Dar avem și ființe vii, dintre cele mai diferite: viruși, microbi, ființe monocelulare, ființe pluricelulare. Toate acestea interacționează unele cu altele: de exemplu, fierul se combină cu oxigenul și ruginește/oxidează; cursurile de apă sapă văi acolo unde erau dealuri sau podișuri etc. Dar, această interacțiune se produce într-o asemenea măsură încât unele nu pot exista fără altele: urșii panda nu se hrănesc decât cu bambus, care este foarte sărac în proteine, ceea ce-i obligă pe panda să mănânce aproape tot timpul. Urșii panda sunt amenințați cu dispariția de reducerea suprafețelor unde cresc pădurile de bambus. Omul, ”animalul rațional”, este ”locuit” de miliarde de ființe microbiene fără de care procese vitale esențiale nu pot avea loc, digestia, de exemplu. Aceste ființe nu pot trăi decât în corpul nostru, iar noi nu putem trăi fără ele.

Unii filosofi au considerat că ”a fi” este o proprietate pe care o au numai lucrurile care ”sunt”: caii au această proprietate, inorogii nu, deși ultimii nu se deosebesc de cai decât prin aceea că au un corn în frunte. Această viziune se confrunta cu o obiecție importantă, anume principiul rațiunii suficiente, un principiu logic care consideră că există o ”economie” a gândirii, în sensul că nu putem presupune mai multe cauze decât este necesar pentru a explica ceva. Cu alte cuvinte, inexistența inorogilor se explică prin simplul fapt că ”nu există cai cu corn în frunte”. Punct. Faptul că ei nu există este suficient, nu avem nevoie să presupunem că ei sunt lipsiți de o proprietate a existenței. La fel, caii nu au nevoie de o proprietate suplimentară pentru a exista. Proprietățile care-i definesc ca fiind ceea ce sunt (=cai) sunt suficiente. Știința despre existență (ontologia) era considerată ca fiind fundamentală, pentru că stabilea frontiera dintre ceea ce este și ceea ce nu este. Pentru această poziție filosofică problema este dacă existența are sens, care este acesta. Cu alte cuvinte, existența are nevoie de altceva ca să existe, ceva diferit de ea-însăși, deci inexistent.

Alți filosofi, dimpotrivă, au considerat că ”a fi” nu este decât un operator logic între un Subiect și un Predicat al acestuia, de exemplu: ”Inorogul este un cal cu un corn în frunte”, unde ni se spune că subiectul enunțului (”inorogul”) are o anumită proprietate (=un anumit predicat, ”cal cu un corn în frunte”). În afara faptului că leagă subiectul de predicat, ”a fi” nu ne spune nimic despre existența/inexistența subiectului. Enunțul de mai sus este logic adevărat chiar dacă inorogul nu este o ființă reală, deoarece enunțul corespunde definiției (modului în care concepem această ființă imaginară). Dacă enunțul nostru ar fi de forma ”Inorogul este un cal fără un corn în frunte”, atunci ar fi logic fals, chiar dacă caii fără coarne în frunte există peste tot, deoarece ”inorog” are un sens diferit de ”cal”. Pentru acești filosofi, ontologia este irelevantă, ceea ce decide adevărul/falsitatea unui enunț fiind cunoașterea, adică epistemologia. Problema pentru această poziție este solipsismul (de la latinul solus ipse, numai mie-însumi, a fi înseamnă a fi perceput de mine), adică poziția care consideră că ”lumea este ceea ce mi se prezintă mie”. Nu pot să știu cum/ce este lumea pentru altcineva, nu pot ști nici măcar dacă acest ”altcineva” există. Trăiesc într-o lume a ”fenomenului”, a ceea ce apare, dar nu pot să fac distincție între ceea ce apare și ceea ce pare numai.

Alți filosofi au căutat o poziție intermediară, considerând că predicatul existenței, așa cum era el conceput anterior era prea ”tare”. Sub influența teoriei probabilităților, existența actuală nefiind decât actualizarea celei mai probabile dintre cele posibile. Leibniz spunea că ”trăim în cea mai bună dintre lumi”, nu neapărat într-un sens moral, ci în sensul că lumea actuală este lumea posibilă cu cele mai mari șanse de a deveni actuală. Această viziune asupra existenței este mai flexibilă și explică de ce, de-a lungul timpului, lucrurile se repetă, dar, cu diferențe. Ea face posibilă o lume în care necesitatea este completată de întâmplare și conexiunile dintre lucruri/ființe sunt rezultatul acestei mixturi. În sine, lumea este lipsită de sens, dar omul poate, cel puțin în cazul propriei existențe să încerce să-i dea unul. Mitul lui Sisif, eroul mitologic condamnat de zei să împingă un bolovan ce se prăvălește la vale, este metafora pe care Albert Camus o folosește pentru a exprima această condiție a omului care trebuie să încerce iar și iar să dea sens acțiunilor sale.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole