Unul din cei mai prolifici autori români de origine evreiască, Alexandru Sever, a sosit în Israel în anul 1990, cu marea îndoială în suflet (mărturisită confratelui său întru litere, Leon Volovici) dacă va putea trăi din scris. Avea la momentul sosirii sale în Țara Sfântă aproape 70 de ani (se născuse în 1921, la Moinești, județul Bacău) și o întregă operă în spate constituită din romane, piese de teatru, eseuri și traduceri, pentru care fusese răsplătit cu cele mai înalte premii și distincții literare care se acordau în România. Era conștient că se aventura în necunoscut, dar singurătatea din țara natală s-a dovedit o realitate mai greu suportabilă decât această temerară încercare la vârsta senectuții, iar rezultatul ei, concretizat în aproape două decenii de viață (a murit în anul 2010, la Beerșeva) și alte câteva cărți – două romane masive și cel puțin trei volume de eseuri – a meritat, cel puțin din punct de vedere literar, cu prisosință.
Romanul „Insomniacii”, pe care-l supunem acum atenției cititorilor ziarului, a fost publicat în anul 2000 la editura Hasefer, din București, unde a mai văzut lumina tiparului și volumul de reflecții și comentarii literare „Umbre de la zidul plângerilor mele”, patru ani mai târziu. Anterior, mai apăruseră romanul „Cartea morților” (inițial, și doar parțial, la editura Papyrus, din Tel Aviv, în 1995, apoi integral la editura Albatros, din București, în 1997) și volumul de eseuri „Inventarul obsesiilor circulare”, la editura Biblioteca Apostrof, din Cluj-Napoca, în 1999.
„Insomniacii” reprezintă, deci, cea de-a treia apariție editorială a autorului după stabilirea sa în Israel și primul roman cu subiect exclusiv românesc, dacă ținem seama că precedentul era o lungă, intensă și cât se poate de rocambolescă meditație-dizertație pe tema răului în lume și a condiției umane subsecvente, concretizată în desfășurări narative care se petrec pe două continente în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Fiind o construcție literară masivă, care se întinde pe mai bine de o mie de pagini, noul roman se pretează la o lectură pe cel puțin trei nivele. Primul dintre acestea, politic, surprinde mecanismul constituirii relațiilor și structurilor de putere în forma lor nevizibilă, ocultă, menită să facă față marilor probleme survenite în administrarea statului român după constituirea României Mari când, dimpreună cu noile teritorii, între granițele țării au mai intrat, dincolo de români, și o puzderie de minorități care, într-un fel sau altul, trebuiau aduse la același numitor comun al obedienței față de puterea centrală.
Al doilea nivel, metafizic, reia o obsesie mai veche a autorului, circumscrisă prezenței răului în lume și a pactului cu Diavolul, care-i permite din nou introducere acelui tip uman insolit care este „impostorul” (cum se întâmplase și în „Cartea morților”) și a cărui problematizare oferă substanța epică a cărții.
Și, în sfârșit, al treilea nivel, cel strict narativ, care închide în sine, ca într-o sferă magică, pulsația vieții mondene a unui orășel de provincie (probabil Bacăul, după sugestia criticului Eugen Campus, din Israel), în care este transferat disciplinar personajul principal al romanului, locotenentul Rabega, a cărui „impostură” face posibilă unificarea celor trei nivele într-un spectru narativ complex și veridic, străbătut de irepresibila propensiune eseistică a autorului, care a devenit marca de neconfundat a scrisului său.
Trama romanului este și ea multiplă căci dacă la nivelul prim acțiunea se strânge în jurul unei oculte „rațiuni de stat”, chemate să extragă dintr-un banal incident cârciumăresc, finalizat cu moartea unui ofițer român, semnificația exagerată a unui complot antistatal de sorginte eveiască, al doilea nivel nu face decât să instrumenteze metafizic această rațiune, căreia îi dau glas două personaje înzestrate cu vocația politicii din umbră, generalul Belcescu și ex-colonelul Leordeanu, pe care o pune în practică, la sugestia lor, locotenentul Rabega, adică tocmai cel care, prin aventurile sale amoroase și sterilele pendulări de conștiință, asigură cu preponderență materialul epic al celui de-al treilea nivel.
Reunirea în același loc a principalelor personaje ale romanului, alese nu întâmplător din protipendada politică a orașului, se face de cele mai multe ori prin intermediul unor partide de poker care, dincolo de factualitatea lor și a comentariilor pe care le ocazionează asupra diferitelor moravuri care agită mica viață de provincie, au darul de a spori gradul de ficționalitate a realității prin deschiderea acesteia către ideea de joc sau spațiu ludic care secondează, dacă nu cumva chiar determină, spațiul real al evenimentelor.
Locotenentul Rabega, acceptat din condescendență în grupul aleșilor (alcătuit din liderul local al partidului de guvernământ, Eduard Racoviță, președintele comunității evreiești din oraș, avocatul Gustav Franckheimer și ex-colonelul Leordeanu, eminența cenușie a urbei și aspirant la funcția lui Racoviță), simte nu o dată că în spatele aparentei iraționalități a jocului se ascunde „o rațiune mai presus de orice înțelegere rațională” care pare să-i confere un statut aproape emblematic în raport cu existența reală, supusă și ea unei imprevizibile manifestări a hazardului sau, altfel spus, guvernată de un nevăzut Maestru de ceremonii pe care, în absența unei înțelegeri mai adecvate, îl denumim Dumnezeu, Soartă, Diavol sau Destin.
Cel care va proba pe propria sa piele obscuritatea acestor raporturi este, nu întâmplător, personajul cel mai luminos a romanului, evreul Șmelche, și el un redutabil jucător, dar nu de poker, ci de șah. Persoană umilă dar, altfel, sinceră și colocvială, el ascunde în spatele acestor aparențe un extraordinar simț al omeniei și o nedezmințită sete de cunoaștere. În contextul local al unor joviale declarații de antisemitism, în care fiecare persoană publică pare – în prelungirea unei mai vechi tradiții boierești – să aibe „propriul său evreu”, Șmelche devine evreul lui Rabega, situație în care îi pune acestuia la dispoziție o serie de servicii sau informații indispensabile nevoii și strategiei sale de parvenire. Și, totuși, când roata norocului va răsuci fatal destinul bătrânului evreu, cel care se va afla la cârma ei va fi nu altul decât locotenentul Rabega, transformat peste noapte în instrumentul acelei oculte „rațiuni de stat”, cu atâta precizie descrisă de machiavelicul general Belcescu, care cerea ca, în absența unor metode mai adecvate, obediența minorităților proaspăt intrate în componența României Mari să fie realizată sub presiunea sentimentului de teamă, chiar dacă acesta trebuia indus printr-un oribil asasinat.
Și cine putea servi mai bine acestei strategii decât un evreu care, aruncat fără voie și peste putința sa de înțelegere în ghearele unor întâmplări funeste, reprezintă victima ideală prin faptul de a fi oriunde și oricând minoritarul prin excelență, care nu putea invoca nici măcar teoretic vreo putere lumească în apărarea sa.
Locotenentul Rabega va accepta în final pactul cu Diavolul și va supraveghea asasinarea nefericitului Șmelche, ceea ce oferă și o altă cheie de citire a romanului, care ar putea fi cea a unei abdicări de la umanitate a unui personaj nu întru totul lipsit de date ale omenescului. E drept, însă, că propensiunea sa către parvenire, îmbrăcată într-un limbaj și un comportament eminamente cinice, brutalitatea și ușurința cu care dispune de cei aflați în sfera sa de influență (inclusiv femeile, pe care nu ezită să le jecmănească sau să le violeze, după caz), fac din el un executant, de asemenea ideal, al oricărei strategii oculte. Ambiguitatea acestui raport va fi subliniată în finalul romanului tot prin referire la jocul de poker, al cărui spirit tutelar pare să domine întreaga narațiune. Vrând să mai privească o dată fața celui care fusese până nu demult „evreul său”, Rabega pornește spre morga spitalului, unde-l întâlnește pe Gustav Frenckheimer, președintele comunității evreiești, căruia îi căzuse în sarcină înmormântarea discretă, în spiritul „cumințeniei evreiești”, a ceea ce mai rămăsese din blajinul Șmelke. Locotenentul nu era, însă, primul vizitator, cum avea să afle. L-au precedat ceilalți parteneri de poker, notabilitățile orașului. „Când miza unei partide de poker este viața unui om, este firesc ca jucătorii să se pronunțe, nu?” îl întreabă aluziv resemnatul avocat, care sperase până în ultimul moment într-o cale de salvare a neajutoratului său coreligionar.
Pentru a face ambiguitatea și mai deplină, romanul se încheie cu un „Epilog în cer” care ni-l prezintă pe Șmelke așteptând cu resemnare infinită la granița dintre Rai și Iad răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea cum a fost posibil să permită uciderea unui nevinovat. În loc de răspuns, avem parte, însă, de un gest de mare subtilitate: adormit pe locul unde îl țintise propria sa îndoială, Șmelche este zărit de Dumnezeu care „după ce un timp l-a privit cu mare bunătate, a întins o mână albă de-a cules de pe cer, din dreptul lunii, un norișor ceva mai pufos și i l-a grămădit pernuță sub cap, să-i fie somnul mai dulce”.
*
„Insomniacii” din acest roman sunt, mai întâi, Diavolul, figurat de răul care sălășluiește în oameni și, apoi, principalele instrumente umane ale acestuia: locotenentul Rabega, maiorul Măgirescu, a cărui moarte întâmplătoare și stupidă declanșează tot acest proces malefic, colonelul Leordeanu și generalul Belcescu. Toate aceste personaje, ca și altele neamintite, beneficiază de ample și nuanțate portrete în mișcare, prin care, ca într-o peliculă cinematografică, narațiunea înaintează decis și captivant, surprinzând nu doar prin complexitatea procedurilor literare și adâncimea semnificației umane a contextului istoric dat, ci și prin așezarea autorului într-o interesantă și profitabilă pespectivă a discuției despre fenomenul literar postmodernist.