Motto:
,,Tristețea mea aude nenăscuții câini
Pe nenăscuții oameni cum îi latră. […]
Noi, locuitorii acestei secunde
Suntem un vis de noapte, zvelt,
Cu-o mie de picioare alergând oriunde”
Nichita
M-am născut dintr-o căciulă.Tatăl meu a avut ,,privilegiul” de a participa la cel de-al Doilea Război Mondial, pe linia întâi chiar; câte gloanțe i-or fi trecut pe lângă tâmple, de câte ori puteam să nu mai fiu! Am avut noroc cu ordonanța lui, Măceaşă, cel care, atunci când situația se ,,complica’’, îl lua sub braț, ,,salvându-mi’’ viața. Măceaşă era criminal de drept comun şi Antonescu s-a gândit că aceştia sunt mult mai utili pe front. Pentru mine a fost vital de util; mulțumesc, domnule Măceaşă! Au căzut însă prizonieri în bătălia de la Sevastopol şi cei doi s-au despărțit, nemaivăzându-se niciodată, deşi tata, după război, l-a căutat insistent.
Tata a făcut un prizonierat ,,minunat” într-un lagăr din Siberia, patru ani de zile, în regiunea Karaganda, aproape de China. Aşa a aflat ce înseamnă un ger siberian. După război, i-am văzut gamela, iar lingura era tocită pe jumătate (există un giurgiuvean care a făcut o experiență similară şi a scris despre această experiență într-o carte care se numeşte ,,Ṣi eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război”; l-am şi cunoscut, se numeşte Gheorghe Netejoru). Astfel am înțeles mai multe despre ceea ce s-a întâmplat atunci, acolo, dar îmi este imposibil să înțeleg cum de-au rămas în viață. Tatăl meu s-a întors acasă în 1948 şi a constatat că părinții lui îi făceau pomană. În ziua aceea, în primăvara lui 1948, s-a dus la biserica din sat, unde se făceau pomenirile şi, desigur, nimeni nu l-a mai recunoscut: Era un ,,străin”. El mi-a povestit că mama lui s-a mai întors o data să vadă ,,străinul” şi a zis: ,,George, tu eşti?”
Ca să mă nasc trebuia să scap şi de război şi de prizonierat, ceea ce, miraculos, mi s-a întâmplat, numai că era ,,necesar” să se întâmple esențialul. Aici intră în scenă CĂCIULA, ,,căciula mea”. Ea a făcut legătura dintre tatăl meu şi mama mea. El nu purta căciulă de obicei (eu nu îl am în amintire purtând ceva pe cap), numai că în ziua în care trebuia să meargă la consfătuirea cu învățătorii județului Teleorman era ger şi şi-a luat căciula. Mă gândesc cu groază că ar fi putut fi o zi călduroasă. Desigur, nici asta nu era suficient pentru a mă naşte şi trebuia să se întâmple ,,exact” ce s-a întâmplat: tata a pierdut căciula la conferință şi mama a fost cea care i-a găsit căciula, deşi acolo era o mulțime de învățătoare şi educatoare. Tata s-a dus să-şi recupereze căciula în satul Comani, ,, mai la deal de Teleorman” şi astfel a trebuit să mă nasc. Abisul improbabilității mele de a fi mă fascinează; şi aşa cum spune Nietzsche, ,, atunci când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine ”.
Mi-am dat seama că nu mă pot opri, trebuie să ,,cobor” la alte ,,căciuli” care au făcut posibilă căciula tatălui meu: şi am realizat că am multe ,,căciuli” pe frunte, astfel încât, coborând pe acest ,,fir”, am ajuns la cea mai improbabilă dintre căciuli: CĂCIULA VIEȚII. Ce miracol poate să fie apariția vieții pe această planetă într-un univers care nu putea ,,promite” aşa ceva. Era necesar un alt ,, sărut de foc”, o altă cununie, aceea dintre lumină şi apă. Soarele a adus cu el lumina, iar pământul i-a oferit apa.
Poetul giurgiuvean Ion Barbu surprinde acest moment în poemul său ,,Ritmuri pentru nunțile necesare” : ,, Să cântăm, să ospătăm/ In cămările soarelui/ Marelui/ Nun şi stea/ Abur verde să ne dea”. Si ne-a dat!… De aceea merg cât de des pot la Dunăre, ca să văd ,,in live” acest sărut de foc: ,,Se-neca pe apa solzoasă lumina, Zeule mare”. Mă gândesc cu duioşie la prima celulă, singură, singurică în marele ocean planetar, aşa de lesne de nimicit şi care a rezistat şi chiar a început să se multiplice. Alt miracol! Mă gândesc cu drag la Carbon, care a ,,ştiut” să aibă şase electroni pe ultimul orbital şi care a ,,decis’’ să întrețină intense legături cu Hidrogenul, cu Azotul, constituindu-se astfel cărămida vieții: Hidrocarbura. Frumosul meu Soare cu alaiul lui planetar avea şi el nevoie de o ,,căciulă” ca să se nască. Naşterea lui a fost mai lungă, a durat cinci miliarde de ani! Căciula Soarelui se cheamă ,,BIG BANG”. Probabilitatea ca procesul generat de Big Bang de-a lungul a miliarde de ani să nască stele (,,Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier”) era infinit de mică, aproape zero, dar nu egală cu zero.
Constantele fizice (constanta lui Plank, constanta luminii, constanta cosmologică, constanta gravitațională) au avut exact valorile necesare pentru o astfel de evoluție. Orice modificare a uneia sau alteia dintre constante ar fi dus la apariția unui alt Univers. E ca şi cum acest Univers, ale cărui spații îl îngrozeau pe Pascal, a ,,decis” să genereze viața, şi cu atât mai mult viața conştientă. Uluitor, terifiant, halucinant, de neînțeles până la urmă! E ca şi cum universul simțea ,,nevoia” să fie gândit şi explicat: ,,je pense, donc je suis, dit l’Univers”, parafrazându-l pe Descartes. Ṣi totuşi, Universul acesta atât de ,, deştept” avea nevoie el însuşi de o căciulă: căciula căciulilor – CĂCIULA FIINȚEI. Intuiția ființei ca ființă, deci a imposibilității nimicului a avut-o gânditorul grec Parmenide: ,, Ființa este şi nu poate decât să fie; neființa nu este şi nu poate decât să nu fie”, aceasta este axioma. Să te miri si să te răzmiri: de ce există ceva în loc de nimic când nimicul e mai uşor; ce înseamnă de fapt ,,a fi?’’; în ce constă ‘’estitatea” lui ESTE?
Ne simțim uneori aruncați într-un univers indiferent şi rece, avem sentimentul absurdului, pe care-l descrie atât de bine Albert Camus, simțindu-ne abandonați într-un imens ,,orfelinat”, căutându-ne părinții, încercând să înțelegem de unde venim, cine suntem şi încotro ne îndreptăm şi care este, în fond, ACASA noastră. Ideea mea este că, pentru a ne simți mereu acasă, trebuie să vrem să locuim în CASA FIINȚEI şi pentru a locui în CASA FIINȚEI avem la îndemână Gândirea Ființei. Participând prin gândire la eternitatea Ființei, suntem noi înşine eterni. Omule-Cititor, ,,ce bine că eşti, ce mirare că sunt”!