Motto:
,, Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îți sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ți sunt).
Sînt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
Cu mine rostul tău dispare.” (RilKe)
Mama mea soacră ne-a dat un telefon plângând, surprinzându-ne foarte tare, pentru că ea nu plânge; rareori am auzit-o lamentându-se, chiar şi în situații foarte dificile. Are ceva ce-mi stârneşte admirația: CARACTER (,, caracterul e destinul omului” – Heraclit). Ne-am gândit la lucruri grave, evident.
Ea locuieşte singură într-un sat din Teleorman şi are peste optzeci de ani. Într-un final am aflat ce se întâmplase: îi murise capra… O ştiam: era o capră cu bărbiță, simpatică, pe care o botezase Grațiela. Sigur, ne-am relaxat aflând ce se întâmplase. Ştiam cât de mult iubeşte animalele şi cu câtă afecțiune le creştea. Şi totuşi, de unde provenea această reacție neobişnuită? M-am gândit şi mi-am dat seama că se întâmplase ceva mult mai grav decât pierderea unei capre (de altfel, i-am cumpărat repede alta)! Ceea ce pierduse ea era ceva foarte important: îşi pierduse ROSTUL. Capra întruchipa rostul vieții ei, în curtea aceea goală, acum, când se apropia de sfârşit. Plânsul ei era un plâns filosofic, pentru că ea trăia drama lipsei de sens. Evident, mi-am amintit de eseul lui Albert Camus ,,Mitul lui Sisif”. El începe această carte spunând că cea mai importantă problemă filosofică este sinuciderea: merită sau nu merită viața să fie trăită. Brusc, aceste enunțuri ale marelui scriitor şi filosof mi-au devenit hiper relevante, înțelegând mai bine faptul că sentiment lipsei de sens este cu adevărat tragic. (Ce dar minunat ne oferă limba română – în fond cel mai mare ,,filosof” român, atunci când ne oferă această triadă: rost – rostuire – rostire). O viață fără rost nu mai are rost să fie trăită. Mi-am dat seama că filosofia în toate formele ei are sens numai dacă pune problema sensului şi oferă soluții de sens. Aşa că, rostul filosofiei este să rostească rostul! Pascal mărturiseşte ce simțea când privea cerul cu nopțile lui înstelate: ,,tăcerea acestor spații mă înfioară”. Trăim într-un Univers imens şi indiferent. Suntem ,,…primii de singurii” in acest Univers (Nichita Stănescu). Cum e posibil să existe sens într-un univers lipsit de sens? Sigur, există o ofertă ,,irezistibilă”: sensul religios. Dar dacă Dumnezeu e ,,mort”, cum țipă Nietzsche, ce ne facem? Ne mai rămâne totuşi o soluție, singura şi cea mai interesantă: să ne dăruim noi nouă un sens. Sensul devine o ,,afacere” privată, are alura unei ,,investiții”, a unei ,,mize”: pe ce-ți mizezi unica ta viață? Fără de sens nu se poate trăi, iar valoarea sensului asigură valoarea unei vieți, pentru că aşa cum exclama acelaşi Nietzsche: ,,dacă ai pentru ce, poți orice”.
Cel care transformă sensul dintr-o problemă filosofică într-una psihoterapeutică este medicul psihiatru austriac Viktor Frankl. El scrie o carte pe care ar trebui să o citească fiecare bun muritor, care se numeşțe ,, Omul în căutarea sensului vieții” . Revelația puterii şi valorii sensului o are exact acolo unde putea s-o aibă: în lagărul de la Auschwitz. El constată cu stupoare că cei care au putut să găsească un sens în suferință şi chiar în moarte au supraviețuit. Acolo, în lagăr, el şi-a dat sieşi un rost: să observe reacțiile oamenilor în situații extreme şi să măsoare ,,puterea sensului”. El şi-a dat ca sens în lagăr să supraviețuiască ca să poată scrie despre puterea sensului. A făcut mai mult decât atât pentru că, după eliberare, a elaborat o nouă formă de terapie: logoterapia (logos=sens). El a demonstrat că voința de
sens explică mai bine comportamentul uman decât voința de plăcere (Freud) şi voința de putere (Adler).
Din nou este prezent Nietzsche, pentru că Viktor Frankl îşi spunea – şi fiecare om trebuie să-şi spună – ,,ceea ce nu mă ucide mă ajută să trăiesc”. Prin urmare exista o responsabilitate primordială a fiecărui individ care a avut ,,neglijența” să se nască: aceea de a-i da vieții sale un sens, un rost, astfel încât finalmente să-şi ,,rateze ratarea” şi să livreze morții un cadavru.
Ce mă făceam eu dacă nu-i murea soacrei mele capra? ….. M-am întrebat care este totuşi ,,capra mea”? Şi mi-am răspuns: ṢCOALA!!! Deci Omule Cititor, răspunde-ți: care e ,,capra” ta?!? Iar dacă n-o ai încă, trebuie să începi s-o cauți, pentru că, Omule Cititor, căutarea e prima formă a găsirii!