Aceasta este, poate, cel mai bun exemplu de întrebare filosofică pentru că într-un fel, este inutilă, în alt fel este absurdă.
Este inutilă, sau cel puțin așa pare, pentru că, nu-i așa, fiecare dintre noi știe ce este fericirea: pentru ce să definești ceva ce este atât de evident încât nu are nevoie de o definiție.
În plus, oamenii vor nu să știe ”ce” este fericirea, ci să fiefericiți. Fericirea este o stare, o trăire, un sentiment subiectiv. ”Subiectiv”, adică cel care este fericit știe ce este fericirea, o ”simte”, fără să fie nevoie de o definiție. Pe de altă parte, ”subiectiv” înseamnă și că deși știm ce înseamnă să fii fericit, asta nu înseamnă și că știm cum să comunicăm asta altfel decât spunând ”sunt fericit”.
Desigur, oricine poate spune când a fost fericit, dar este această descriere definiția fericirii? ”Am fost fericit când am primit un cadou”. O astfel de descriere a unei situații în care am avut această trăire poate indica, cel mult, contextul în care poate fi folosit cuvântul ”fericit”, nu și sensul lui. Desigur, putem defini un lucru prin descrierea contextului în care l-am cunoscut: de exemplu, un copil poate defini lebăda spunând ”Este atunci când vedem o pasăre albă cu gâtul lung și tata ne spune: ”Aceasta este o lebădă””. Aceasta este ceea ce filosofii numesc o definiție ostensivă (prin indicare). Dar, în cazul nostru, indicăm nu un obiect aflat în afara noastră (lebăda), ci o stare subiectivă într-un anumit context obiectiv (cadoul primit). Devenim conștienți de diferență dacă cineva ne întreabă dacă am fost fericiți că am primit un cadou și nu ne amintim ce am simțit atunci, chiar dacă ne amintim ce cadou am primit.
De cele mai multe ori, chiar și descrierile a ceea ce simțim atunci când suntem fericiți sunt aproximative, contradictorii, lacunare și provoacă mai mult confuzie și derută decât o înțelegere a ceea ce înseamnă să fii fericit. În plus, cei care au cunoscut deja această trăire nu au nevoie de o definiție, pentru că știu deja. Și asta pentru că pot spune când au fost fericiți și când nu. Asta ne conduce la concluzia că fericirea nu poate fi definită și nici nu are nevoie de vreo definiție.
Este absurdă pentru că atunci când încercăm să determinăm ce te face fericit, descoperim că orice te poate face fericit, dar și că nimicnute poate face fericit. Orice: un boboc de floare care se deschide primăvara răspândindu-și mirosul, ciripitul unei mierle, un succes neașteptat, bucuria altui semen, toate acestea te pot face să te simți fericit. Dar, la fel de bine, pot să te lase indiferent. A pune întrebarea ”Ce este fericirea?” înseamnă deja a presupune că există ceva, anume ”fericirea”. Dar, oare, există ea cu adevărat? Oamenii se declară ”fericiți”, dar, de cele mai multe ori, vorbesc de lucruri diferite în contexte diferite: poți fi fericit că ai câștigat o sumă de bani sau că ai câștigat un joc video sau că ți-a fătat oaia doi miei sau că ți-a ieșit checul etc.
Încă din antichitate, filosofii au sesizat ciudățenia ”fericirii”. Aristotel spunea că ”fericirea nu poate fi decât scop, niciodată mijloc”: adică poți fi fericit dacă ai câștigat o sumă de bani de exemplu, dar niciodată nu poți să câștigi o sumă de bani pentru că ești fericit. Altfel spus, fericirea este întotdeauna un efect, un rezultat, niciodată o cauză care să producă vreun efect. Dar, imediat, apare îndoiala: pentru ca fericirea să fie scop, ea trebuie să fie cauza/motivul care să ne determine să acționăm: cu alte cuvinte, nu am căuta să câștigăm bani dacă am ști că ”banii n-aduc fericirea”. Dar este totuna să identificăm fericirea cu dorința de a fi fericit? Este suficient să vrei să fii fericit pentru a fi deja fericit? Evident, nu: nefericirea este tocmai semnul eșecului în această căutare a fericirii. Dar, poți fi nefericit, dacă nu ai cunoscut deja fericirea? Nefericirea nu este decât negația fericirii, absența/lipsa trăirii subiective presupusă de aceasta. Cel care nu a fost fericit nu poate fi nefericit, căci lui nu-i lipsește nimic. Fericirea pare, deci, ceva ce se auto-produce, cum spunea tot Aristotel, o causa sui, o cauză de sine: fericirea ne face să dorim să fim fericiți. Dar asta presupune că știm deja ce este fericirea chiar dacă nu am trăit experiența ei, adică avem o definiție a fericirii care ne motivează să dorim să fim fericiți etc.
Dacă nu există, atunci fericirea este o iluzie, o aparență. Dar, dacă este fie și o iluzie, tot este ceva: o ”iluzie” de ce? De ”fericire”? Cum poate fi fericirea o iluzie, o aparență de ”ea însăși”? Cum poate ea să fie și să nu fie în același timp? Cum poate ea să fie numai existența a ceva ce nu există, să existe numai ca inexistentă? Este un produs al imaginației, ca Moș Crăciun sau fantomele? Dar produsele imaginației noastre nu sunt decât deformări ale imaginilor/ reprezentărilor unor lucruri reale: Moșul este un ”bătrân care ne aduce daruri de Crăciun”, fantomele sunt un fel de ”umbre ale unor persoane decedate”. Moș Crăciun ne poate face fericiți chiar dacă darurile au fost aduse de părinți. Dacă aflăm că ”Moșul nu există”, suntem dezamăgiți și mai puțin fericiți, chiar dacă darurile sunt generoase. Deci, indiferent dacă presupunem că fericirea există sau nu, îndoiala, întrebările se nasc și ne pun în încurcătură.
Dar fericirea nu este cauză decât pentru dorința de a fi fericit, căci, de cele mai multe ori, oamenii care caută fericirea strângând averi, acumulând faimă și putere, sunt nefericiți, adică descoperă că toate aceste mijloace nu au acest efect pe care ei îl caută.
Dar, deși dorința de a fi fericit pare să fie o condiție pentru a căuta fericirea și, prin asta, pentru a fi fericit, fericirea pare să vină și atunci când nu te aștepți, adică atunci când dorința de a fi fericit nu-ți motivează acțiunea care te face fericit. Mai mult, chiar, cu cât ea este mai surprinzătoare, cu atât sentimentul este mai puternic și mai persistent. Asta înseamnă că fericirea nu are propriu-zis o cauză, chiar dacă știi ce ți-a provocat/declanșat sentimentul în acel moment. Nu odată se întâmplă ca trăirea să fie provocată de ceva ce deja îți este familiar, de un fapt banal, lipsit de însemnătate, cum ar fi un copac în floare, primăvara. Este normal ca primăvara copacii să înflorească, personal nu ai nimic de câștigat din asta și cu toate astea, te uiți la copac și ești fericit.
Toate aceste întrebări pe care le ridică întrebarea ”Ce este fericirea?” fac ca problema fericirii să fie interesantă din punct de vedere filosofic și neinteresantă din alte puncte de vedere.
Dar există și un alt motiv pentru care filosofia caută un răspuns la această întrebare: fericirea are și o semnificație morală. Nu orice succes, nu orice satisfacție, plăcere etc, poate fi o cauză a fericirii. Nefericirea apare, cel mai des, tocmai din neînțelegerea acestui fapt. Fericirea este un sentiment pozitiv, care presupune și o realizare în plan moral: un succes cu consecințe neplăcute pentru alții sau obținut în condiții ilicite nu va asigura accesul la această trăire. ”Nu poți să te bucuri de răul altuia” se spune, pe bună dreptate. De aceea, urmărirea fericirii ca scop ultim al vieții are această dimensiune morală/etică prin aceea că fericirea nu poate fi atinsă decât făcând binele și eliminând răul. Cel care ”caută fericirea” nu caută succesul, realizarea personală, câștigul etc., decât ca mijloace pentru a atinge un bine care depășește bunăstarea personală. Fericirea este deplină dacă este împărtășită.
Filosoful englez John Stuart Mill a ilustrat acest lucru cu exemplul lui Socrate, filosoful atenian care a acceptat o condamnare nedreaptă și a murit pentru ca să nu declanșeze un război civil care ar fi fost în avantajul dușmanilor cetății. Socrate a fost mai fericit, spune Mill, decât un porc sătul, pentru că, deși a murit, a știut că prin sacrificiul lui salvează mii de alți concetățeni. Cu alte cuvinte, fericirea pe care a simțit-o Socrate în suferința lui a fost superioară fericirii resimțite după un simplu succes personal.