Există o legătură intimă între drum(călătorie) și filosofie. Mulți filosofi au asemuit reflecția filosofică cu o practică izolată într-un ”turn de fildeș”. Metafora sugera înălțimea turnului ca o nevoie de a cuprinde cu ”ochiul minții” cât mai mult din realitate, dar și distanța intelectuală a reflecției (”fildeșul” nobil). O viziune statică asupra reflecției care interzicea orice interacțiune practică cu lumea ca o condiție a obiectivității și adevărului.
Anticii greci gândeau, însă, cu totul altfel, practica filosofică. Aristotel considera că reflecția filosofică are ca moment declanșator uimirea, ori aceasta înseamnă întâlnirea cu necunoscutul, cu diferitul, noutatea. Uimirea ne permite să descoperim necunoscutul din cunoscut, nefamiliarul din familiar: trecem zilnic pe lângă lucruri aproape fără să le vedem. Uimirea ne determinăm să ne oprim, ne împiedicăm de lucruri și de-abia atunci le privim și le vedem. Dar, pentru a ne opri trebuie să ne mișcăm, adică să părăsim un punct unidimensional, să construim un spațiu tridimensional familiar, un ”acasă”. Gândirea însăși era văzută ca mișcare și de aceea, asocierea reflecției filosofice cu deplasarea în spațiu apărea nu numai ca firească, ci și ca necesară: pentru a progresa în gândire trebuie să te miști, să treci de la o ideea la alta, către concluzie. Aristotel a construit o grădină, Lyceum, pe ale cărei alei, magiștrii și discipolii discutau și se plimbau ca peripateticieni.
Călătoria înseamnă ieșirea dintr-un cadru spațio-temporal familiar și înfruntarea/confruntarea cu necunoscutul. Uimirea provocată de necunoscut este primul pas în cunoaștere. Cunoașterea este procesul prin care necunoscutul se transformă în cunoscut, nefamiliarul în familiar, ”aici”-ul inițial se întinde, se lărgește pentru a-l primi în el pe ”acolo” care se apropie de noi grație lui ”dincolo” care-l transformă pe ”acolo” în ”aici”. În măsura în care călătoria este ieșirea din spațiul familiar al ”grădinii” (spațiul umanizat, reorganizarea naturii conform dorințelor și așteptărilor omului), confruntarea cu o realitate necunoscută și potențial ostilă, ea este o aventură, presupune curaj, dar și calcul și prevederea posibilelor capcane și dificultăți. De aceea, mulți filosofi au conceput reflecția filosofică ca un drum cu un țel precis, cu o ”stație terminus”, adevărul. Ei nu au urmărit numai să înfrunte pericolele acestei întreprinderi, ci și să ”netezească drumul” pentru cei mai puțin înzestrați, pentru simpli călători. Ceea ce, inițial, era o aventură plină de pericole, a devenit o simplă călătorie de plăcere, în care privitorului i se oferă ”spectacolul lumii”. Filosofii au elaborat ”metode”, ”reguli”, au construit magistrale ale gândirii – în special pentru logică, matematică și științele naturii – care au permis generațiilor de elevi să parcurgă drumul către cunoaștere fără să cadă în capcanele și fără să se confrunte cu pericolele cărora le-au făcut față acești predecesori. Realitatea și-a pierdut, pe măsură ce a fost cunoscută, sălbăticia și misterul, a fost ”domesticită”, raționalizată, a devenit ”utilă”, docilă, la ”îndemâna” omului. Aventura, pericolul au fost înlocuite de industria turismului de masă. Omul nu mai escaladează muntele, ci folosește telescaunul.
Aceasta a făcut ca alți filosofi, romanticii în primul rând, să reacționeze la această banalizare a realității. Lucian Blaga, la noi, în poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă tocmai această frustrare provocată de pierderea acelui contact cu necunoscutul, cu misterul existenței pe care-l presupunea călătoria. Secolul al XIX-lea a fost cel care a inventat ”rătăcirea” ca formă a călătoriei, adică evitarea ”căilor bătătorite”, în favoarea cărărilor croite de animale prin hățișuri, a locurilor neumblate, pustii. ”Rătăcitorul” este strămoșul alpinistului de astăzi. Pictorul german Caspar David Friedrich a pictat un portret reprezentativ al acestui călător singuratic, Der Wanderer über dem Nebelmeer (1818): acesta, cu spatele la noi, privește din vârful unui pisc de munte ”marea de nori” de sub el. Misterul, aventura, riscul au fost redescoperite și repuse în valoare de această direcție de gândire.
Confruntarea dintre aceste două direcții/atitudini filosofice a condus la ceea ce este numit astăzi ”postmodernism”. Această nouă orientare presupune o atitudine mai respectuoasă față de ceea ce este diferit de noi, față de această diferență ca atare și o regândire a locului și rolului nostru în ansamblul existenței: nu suntem stăpânii, reali sau potențiali, ai lucrurilor care ne înconjoară, ci partenerii mai curând ai acestora.