14.7 C
Giurgiu
luni, noiembrie 4, 2024

„Bullet train” în Uzbekistan

Când am început documentarea pentru a doua...

„Viață bună” în sudul agricol al Italiei

Congresul Mondial de Filosofie, eveniment ce are...

Lumină de septembrie în Delta Dunării

Să vezi Delta Dunării atunci când vara...

 Dilemele unui pariu pierdut

Opinii Dilemele unui pariu pierdut

M-am întâlnit recent în orașul meu natal, Reșița, cu fratele unui bun prieten al meu, care a murit – mai precis, a fost asasinat – cu mulți ani în urmă, nu mult după revoluția din decembrie 1989. Împrejurările dispariției lui au rămas tenebroase, dar nu erau străine de încercarea sa,pe cât de temerară, pe atât de naivă, de reînființare a partidului comunist, deja trecut în afara legii. Întâmplare a făcut vâlvă în epocă, nu doar pentru că prietenul meu apăruse frecvent în ziarele de-atunci, de regulă cu interviuri sau comentarii, dar și pentru că la puțin timp după moartea sa a apărut o broșură care strângea toate acele articole de ziar, intitulată ambițios „Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi”, care a avut un ecou consistent la acea vreme. L-am considerat pe prietenul meu, cu sinceră durere, dar și cu o undă de iritare pentru tragica și gratuita sa aventură, care mi l-a răpit prematur, ultimul Don Quijote al secolului trecut. Ne cunoscusem la București, cu puțin înaintea absolvirii facultăților noastre (el terminase Electronica și făcea Fizica la fără frecvență, eu Filosofia și începusem Dreptul, tot la fără frecvență), mai precis după căsătoria lui cu Vali, prietena și colega mea de cenaclu reșițean, o excelentă prozatoare și, pe atunci, studentă la Psihologie. În discuția cu G., originar din Banatul de câmpie, pe care nu-l mai întâlnisem de peste patruzeci de ani, la întrebarea mea referitoare la cursul vieții lui în tot acest răstimp, mi-a răspuns cu evidentă tristețe că existența sa se împarte în două perioade: cea de dinaintea morții lui Gil, și aceea care a urmat. De fapt, dispariția fratelui său nu i-a deturnat viața: el a continuat să exceleze în domeniul său profesional, matematica, în care și-a dat doctoratul și a parcurs toate stadiile universitare, până la cel de profesor plin, pregătindu-se acum pentru ieșirea la pensie. Dar ecoul sentimental al tragediei familiale nu s-a stins, nici pentru el, nici pentru restul familiei. Am înțeles asta nu doar din glasul lui și după umbrele care-i întunecau chipul când își evoca fratele dispărut, dar și după acea respirație profundă care-i sincopa, la răstimpuri, relatarea. Atunci se oprea pentru o secundă-două, privea în gol, cu fața spre clădirea abandonată a hotelului din vecinătatea terasei unde poposisem la un pahar de bere, după care își relua din nou povestea. Aceeași respirație adâncă îmi întretăia și mie atenția cu care-l urmăream, semn că unda emoțională ne luase pe amândoi pe umerii ei. Mi-am amintit fără voie răspunsul Valeriei, când am întrebat-o și pe ea, cam la doi ani de la moartea soțului ei, ce mai face? Eram deja în Israel și-i telefonasem. Mi-a spus atunci: „- Știi, Nelu, nu mai plâng, dar nu e zi să nu mă gândesc la el și să nu încerc să înțeleg de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat”. Pe mine, acel ”nu mai plâng„ mă răscolise cel mai mult, pentru că-mi sugera pustietate anilor de tristețe amarnică. Mi-am mai amintit, apoi, o altă întâmplare, care-i avea ca protagoniști pe cei doi soți și care scotea, poate pentru prima dată, în evidență puseul șocant de naivitate al prietenului meu, altfel o fiintă extrem de realistă și practică. Era prin anii 80, probabil în 1985, iar ei se ambiționaseră să facă drumul București-Reșița cu motoreta lor, Mobra. Au fost cândva și în Deltă cu ea, deci nu era chiar o premieră. S-a întâmplat, însă, că, sosiți la Reșița, au fost opriți de miliție pe pasarela din centrul orașului, a cărei construcție s-a făcut cu prețul demolării școlii generale la care am învățat în primele opt clase și, o dată cu asta, a unei părți a trecutului meu.
Sancționat pentru o infracțiune pe care considera că n-o făcuse, o imaginară depășire de viteză, Gil a protestat, cum îi stătea în fire, dar rezultatul n-a fost altul decât o palmă răsunătoare pe obraz. La această neașteptată reacție a milițianului, răspunsul prietenului meu a fost să-și scoată carnetul de membru PCR și să-l amenințe că-i va cere socoteală pe linie de partid. Urmarea a fost, însă, la fel de neașteptată pentru Gil ca și palma de dinainte: milițianul i-a smuls carnetul și i l-a călcat în picioare, după care l-a obligat să urce în mașină și să meargă cu el la secție. Lucrurile n-au durat, însă, din fericire, prea mult: în final, un milițian cu grad mai mare și cu câteva semestre la Universitatea „Ștefan Gheorghiu”, l-a eliberat pe Gil, dar fără nicio scuză de rigoare. Așa, încât, eu mă întreb acum, peste ani, dacă acel incident, pe care doar întâlnirea cu fratele său mi l-a readus în memorie, n-a prefigurat chiar de pe-atunci slăbirea autorității partidului, ca treaptă spre revoluția din 1989 și dizolvarea definitivă a aceleiași formațiuni politice pentru care prietenul mea avea să-și dea viața câțiva ani mai târziu, în tentativa donquijotească de-a o readuce la viață.

G., fratele lui Gil, nu cunoștea prea bine Reșița. I-am arătat, de la locul în care ne aflam, pasarela cu pricina, după care discuția a alunecat spre starea actuală a orașului și opțiunile lui de viitor. În apropierea noastră se afla macheta uneia din primele locomotive produse de uzina reșițeană, iar interlocutorul meu și-a amintit că, în drum spre satul său natal, înainte să iasă din Reșița, voia să se oprească la Muzeul de locomotive.
*
După despărțirea de G., scindat între surpriza revederii lui și nostalgia care mă invadase o dată cu evocarea lui Gil, m-am întrebat dacă eu însumi mi-aș putea împărți viața în două mari capitole, cum a făcut-o el, sub forța tragicelor evenimente abătute asupra familiei sale. În drumspre casă, m-am oprit la cafeneaua de la Casa de cultură, clădire masivă a anilor 60, și ea cu viitor incert, și mi-am înșirat în gând tot ce mi se părea a fi fost o răscruce de drumuri în viața mea: armata, despărțirea de Reșița și plecarea la București, căsătoria, nașterea copiilor, despărțirea de România și emigrarea în Israel, cu puțin înaintea revoluției; apoi, primul război din Golf și plecarea la armată a copiilor mei, angajarea la redacția în limba română a postului de radio Kol Israel și, acum, revenirea în țară. Răspunsul mi-a apărut cu claritate: despărțirea de orașul în care m-am născut a fost evenimentul cel mai tulburător al vieții mele. Sigur, despărțirea de Reșița implica și despărțirea de România, dar, personal, cred că expresia „dor de țară” e destul de vagă, chiar puțin adusă din condei, pentru că dorul – așa simțeam eu – e cu atât mai năprasnic cu cât privește o realitate mai degrabă concretă, cum ar fi un loc anume, de care te leagă mii de fire, o persoană specială, sau un timp deosebit din viață (liceu, facultate, profesie). Dorul față de o entitate mai largă, cum ar fi țara, se poate dovedi, la o analiză temeinică, mai puțin consistent, căci țara nu poate fi comprimată și adusă la dimensiunea concretă a ceea ce-ți lipsește cu tărie: ea e doar un simbol și nu de simboluri ți-e dor. Dacă stau să mă gândesc bine, nici chiar Reșița în totalitate nu se constituia în obiectul „dorului” meu, întrucât o bună parte a orașului nu-mi era cunoscută. Cunoscute îmi erau dealul, din imediata mea vecinătate, pe care-l escaladam cu trupa străzii vară de vară, lacul de baraj Secu, ștrandul din cartierul Lend, șirul de case de la Muncitoresc la Petru Iacob (înainte de marile demolări), jocurile noastre de iarnă, când reușea să transformăm în gheață de patinaj jumătate de stradă, sau cele de vară cu recuzita lor de săbii și scuturi, arcuri și săgeți, desfășurate pe coama dealului sau în curtea Casei de cultură și inspirate de cele mai recente filme de capă și spadă pe care le vedeam la cinematografele din oraș… Cunoscute mi-au devenit, mai târziu, întâlnirile de la Cenaclul Semenicul, găzduite de Casa de cultură, la care veneam cu cei mai buni prieteni ai mei din perioada liceului (Daniel, Sorin, Ghiță, Vali), aceeași cu care mă identificam nu doar în pasiunea lecturii și autocunoașterii specifice adolescenței, ci și în aceea a prospectării, de mai târziu, a drumului în viață și a împărtășirii bucuriilor și tristeților, care au marcat succesele și eșecurile noastre.

Și, totuși, la revenirea mea după aproape patru decenii în orașul dorului, lucrurile aveau să ia o întorsătură neașteptată, căci Reșița mea nu mai era, cum mi se părea că descopăr acum, cu adevărat Reșița mea. Mai precis, orașul părea că migrase: nu doar teritorial (centrul se mutase de la cinematograful Muncitoresc, vechiul corso al orașului, la palatul administrativ de astăzi, din apropierea celebrei fântâni cinetice (realizare a la fel de celebrului sculptor Constantin Lucaci), dar și urbanistic, de la stilul arhitecturii de case, vetust, dar cuminte și la locul lui, la cel al arhitecturii de blocuri, exceptând cartierul Govândari, gândit de la bun început ca un cartier de locuințe standard, fără personalitate. Ca să nu mai pomenesc de cea mai dureroasă migrație din ultimii ani, cea care a afectat viața a zeci de mii de persoane, silindu-le să apuce drumul străinătății: migrația de la specificul clar industrial, care-i conferise Reșiței, timp de două secole și un sfert, profunda sa identitate, la cea a unui oraș depopulat ce se caută acum pe sine, încercând să-și creeze un nou specific, care să-l salveze de o cădere totală în anonimat. Dar, ceea era și mai important pentru mine, la această triplă migrare eu, de fapt, nu asistasem, nu fusesem martor, așa că o bună parte a sentimentului de înstrăinare resimțit atât la București, în perioada facultății, cât și la Ierusalim, se reconfigura acum în propriul meu oraș, cel care credeam că se va plia ca un balsam pe cutele inflamate ale pielii mele sufletești, dar care mă privea, mai degrabă, cu circumspecție și rezervă, ca pe unul care nu mai eram de-al lui. Dacă aș mai adăuga la aceasta că absența prietenilor din îndepărtata mea adolescență se dovedea acum un neajuns, pe cât de neașteptat, pe atât de paralizant, aș putea conchide că pariul meu cu Marin Preda, cel din „Imposibila întoarcere”, în care eu am mizat totul pe reversibilitate, pe forța regăsirii, se dovedea un alt eșec, mai dur chiar decât altele, căci nu l-am luat defel în calcul. Reșița migra pentru a patra oară, de data asta chiar din sufletul meu.

Și, atunci, ce-mi mai rămâne de făcut? Să mă declar înfrânt? Să renunț la visul întoarcerii? Nu, nu cred c-o voi face. Și aceasta în ciuda detestabilei umilințe interioare pe care o resimt la căderea ultimului meu refugiu, a ultimei mele speranțe, dar întărit cumva de gândul neașteptat că ideea însăși a unui „ultim refugiu” a devenit, mai degrabă, un spațiu al iluziei, al refuzării realității care nu mai îngăduie, de fapt, refugii, ci doar o conștientizare a lor ca pe niște aparențe, care cer o permanentă adaptare a noastră la provocările existenței.

În fond, dacă până și fizica, în dimensiunea ei cuantică, ne învață că multe din conceptele care au susținut până acum soliditatea încrederii noastre într-o realitate tangibilă sunt cu valabilitate limitată, înseamnă că un spirit cu adevărat lucid nu va avea altceva de făcut decât să accepte această schimbare de optică și să-și imagineze lumea pe care o cunoaște doar ca pe o insulă de stabilitate, și aceasta relativă, într-un ocean al schimbărilor. Să ne gândim doar ce înseamnă Europa în fața valului de migranți, din Orient sau din Ucraina, și ce va însemna România când și aici ei vor face parte din peisajul străzii. Dar putem să nu mergem chiar atât de departe. Să privim, bunăoară, pe fereastră la noua imagine a străzilor noastre, înțesate de mașini, ori să ieșim în oraș la o oră de vârf ca să vedem mulțimea acelorași mașini care ne sufocă arterele, și vom înțelege că viitorul a năvălit deja peste noi. Mai are, atunci, importanță unde-și experimentează fiecare planul necesarei sale adaptări? Într-o realitate în continuă schimbare sentimentul familiarității se diluează treptat și aceasta va fi, probabil, marea  provocare a viitorului pentru omul contemporan. Și nu mai contează atunci dacă suntem la Madrid, Ierusalim, Paris, sau… Reșița. Schimbarea va fi ca un tzunami care mătură totul, oriunde. Nu e obligatoriu, desigur, ca toată lumea să cunoască direct această stare de lucruri și să treacă deodată prin această conștientizare, dar sunt convins că multe din cele ce până acum au constituit firescul vieții noastre cotidiene și, deci, familiare, e pe cale să se schimbe. Iar această schimbare va fi la fel de radicală ca marile dislocări umane din epoca industrializării în Occident, sau a comunizării în Est ori, mai recent, a prăbușirii unor state arabe și islamice, iar acum a războiului din Ucraina, însoțite de marile migrații care, cum am mai spus, se desfășoară deja sub ochii noștri. Depinde de noi s-o privim în față cu luciditate și curaj sau s-o ignorăm, în speranța că ne va ocoli pentru că am fi prea neînsemnați să fim băgați în seamă. Iar pentru mine rămâne să  redescopăr – în spirit, însă – mitologia orașului meu, care mi-a aprins cândva imaginația și mi-a inspirat, mai târziu, calvarul nopților insomniace. Căci doar în spirit lucrurile mai pot fi reversibile și familiare.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole