Corespondență din Zagreb, 25 septembrie.
Zborul îl am seara, așa că în prima parte a zilei lucrez intens la birou, la Facultatea de Filosofie, pe Spaliul Independenței, 204. Pe la 4.00 p.m. pornesc spre casă pentru a-mi lua bagajul și a pleca la aeroport. Circulația este infernală, coada de autovehicule de la Podul Basarab ajunge până la Facultate. Aș putea să mă duc pe jos, este un drum pe care dimineața sau seara îl fac de plăcere, dar la această oră este zăpușeală, plus poluarea de la autoturismele care se târâie în trafic. Decid să aștept autobuzul 90 și așa, privind convoiul de mașini, petrec vreo douăzeci de minute. Apare mult doritul autobuz. Mă bucur de aerul condiționat din interior și am răbdare în parcurgerea distanței până la intersecția cu Popovăț.
Fac bagajul repede, trebuie doar să pun în rucsac o cămașă, trei tricouri, o pereche de pantaloni de rezervă, lenheria, dar și laptop-ul și câteva documente. Rezolv într-un sfert de oră, apoi mă duc să iau același 90 din stația Petrache Poenaru. Vine în vreo zece minute și îi trebuie încă douăzeci pentru a ajunge la Universitate. Traversez rapid pasajul și iau poziția de așteptare în stația Colțea. La ora 6.08 p.m. urc în autobuzul 100. Este arhiplin, dar am noroc să prind un loc la următoarea stație.
Orașul este sufocat de mașini, iar autobuzul, deși are și porțiuni cu bandă prioritară, merge mai încet ca niciodată. Este evident că avem o mare problemă de trafic auto și cred că trebuie căutate de urgență soluții, în primul rând încurajarea transportului public. Deocamdată văd că au scos mulți polițiști în stradă, sper ca prezența lor să fie de folos. Să mergi cu taxiul este fără rost, în primul rând că nu câștigi timp, al doilea, blocajele ți se par și mai enervante când ești în taxi, al treilea, un drum costă o căciulă de bani.
Ajung la Otopeni puțin după 7.00 p. m. Acționez economic și cobor la micul Carrefour pentru a-mi lua un sendviș, găsesc pui Shanghai cu castraveți. În aeroport sunt lucrări, unele au fost finalizate, altele au început. Nu s-a afișat încă unde se face check-in-ul, așa că mănânc pe îndelete sendvișul. Apare pe tabelă anunțul și mă duc rapid în fața biroului de check-in, suntem doar câțiva călători. Chiar mă întrebam cât de aglomerată poate fi ruta dintre București și Zagreb, oricum, bine că cei de la Croatia Air s-au gândit să conecteze cele două capitale.
Mă grăbesc spre controlul de securitate și constat că dispozitivele au fost înlocuite cu altele mai moderne, dar tot trebuie să scot laptopul din rucsac. Mă bucur însă că sistemul este automatizat, cu tăvile oferite pe bandă. Este un control care arată mai bine așa, aduce un aer de modernizare. .
Mă duc la poarta de îmbarcare, zborul este deja afișat, dar nu se vede nicio mișcare. Decolarea ar fi la 9.10 p. m., rămâne de văzut ce va fi. Aproape de 9.00 se dă anunțul și ne adunăm vreo sută de călători, suficienți pentru a umple avionul Airbus mai mult de jumătate. Sunt călători români, dar și mai mulți croați, plus alții care vorbesc alte limbi, așa cum ar fi germana. În zona mea au locuri câteva cupluri sau familii de croați maturi care se pare că au fost pentru câteva zile la București într-o vizită turistică. Schimb câteva vorbe cu doamna blondă de lângă mine, mai puțin suplă decât cealaltă blondă de pe rândul din față, amândouă însă cu alură sportivă. Îmi confirmă că au fost turiști pentru cinci zile și că s-au distrat nemaipomenit. Nu-mi recomandă să mă încurc cu autobuzul pentru a ajunge de la aeroportul din Zagreb în oraș, plus că strada Zajceva unde am eu cazarea este relativ departe de stația finală. Mă mulțumesc cu această informație și apoi arunc o privire în întunericul nopții.
Vorbește și căpitanul. Ne spune că suntem deasupra teritoriului Bosniei Herțegovina și că vom începe în curând să coborâm. Prognoza meteo anunță ploaie. Aterizare fără probleme și debarcare rapidă. Nu am bagaj de cală, așa că urmez fluxul călătorilor grăbiți.
Văd că mulți iau o scară rulantă și întreb un tânăr atletic care tocmai se despărțea de altul, îmi spune că acolo este peronul unde vin taxiurile. Începem să dialogăm și el se oferă să facem drumul împreună cu un taxi. Face el comanda și vine un autoturism condus de un sud-est asiatic, aflăm că este indian. Fiecare dintre cei doi are povestea lui, o am și eu pe a mea, așa că facem schimb de povești.
Bogdan are o firmă de fitness și a fost la București să se distreze. Îmi spune că Bucureștiul este acum cel mai tare din Balcani, că este bestial la distracție și mâncare, doar cafeaua este cam scumpă. Au fost și la Therme cu gașca și s-au simțit bune, plus serile în Centrul Vechi unde au mâncat numai bunătăți. Ei bine, l-a impresionat până și aglomerația din oraș, a zis că asta arată că oamenii au bani și își permit să circule. Apoi mi-a mărturisit că i-a plăcut atmosfera citadină, cu oameni deschiși și zâmbitori.
Rahim are și el o poveste pe care ne-o spune repede. A plecat din India în urmă cu vreo șapte ani, ajutat de familie, a ajuns în Marea Britanie, s-a înscris la facultate pe banii familiei și a făcut un MBA, însă nu a găsit apoi niciun job, a încercat și în Scoția, după aceea în Irlanda, până când a ales Croația, iar aici asta a găsit disponibil, șofer de taxi. Face curse noaptea, atunci se câștigă mai bine. Bogdan îmi dă un cot viclean și începe să îl certe amical pe Rahim pentru alegerea făcută, îi spune că nu va câștiga mult din taximetrie și că prețurile sunt mari în Croația, așa că nu va face mare brânză.
Urmează și povestea mea. Le spun că sunt profesor la Universitate, că am venit la Zagreb pentru First CePOZIR Conference, o reuniune internațională pe tema relației dintre societate, știință și religie, că am mai fost la Zagreb și în Croația de câteva ori. Îl surprind pe Bogdan cu câte știu despre țara lui și cu cât de multe locuri am văzut, de la capitala Zagreb la zona litorală, cu Split și Dubrovnik, Sibenik și Primosten, plus rezervația naturală de la Plitvice și insula Solta, plus peninsula Istria, plus, plus… La despărțire îi strig „See you in Bucharest!”.
Lui Rahim i-am câștigat respectul prin profesie, căci începe să-mi zică „Mister Professor”. După ce îl lăsăm acasă pe Bogdan, continuăm spre locația mea, Zajceva 34, doar că Rahim îmi cere permisiunea să îl consider pe cont propriu și să îl plătesc cash la un tarif avantajos pentru ambele părți. Facem târgul și drept recompensă suplimentară îi răspund la câteva întrebări privind viața în România, poate că, descurajat de Bogdan privind șansele de se căpătui în Croația, se gândește să încerce și în România.
Ajungem, plătesc și îi urez noapte bună lui Rahim. Încă nu plouă, dar se simte umezeala în aer. Zajceva 34 este o rezidență cu apartamente și camere. Eu am ales o cameră cu balcon. Ușa de la intrare este larg deschisă, la recepție nu-i nimeni, doar un plic pe care este scris numele meu. Iau cardul și urc la etaj, intru în cameră și mă bucur că mă voi odihni. Despachetez rapid, fac un duș la fel de grăbit și mă las pradă somnului. Este trecut de ora 11.00 p.m., călătoria s-a încheiat.