Absolut în toate prezentările turistice ale Kârgâzstanului l-am găsit menționat pe Manas, un erou național a cărui epopee este considerată astăzi actul de naștere al celor care consideră că au o identitate kârgâză și aparțin Kârgâzstanului. În călătoria mea în această țară am așteptat întâlnirea cu reprezentări ale lui Manas, dar mărturisesc că atunci când l-am văzut întâia oară l-am recunoscut abia după un moment de ezitare. „Să fie oare chiar el?” m-am întrebat atunci când am văzut o statuie din lemn la Ruh Ordo, acea Casă a spiritului fondată de Cinghiz Aitmatov. Părea o făptură stranie, mitologică, întrupată statuar din altă dimensiune a realității, însă i-am înțeles imediat forța iconică. Ulterior, când voi vedea statuia monumentală a lui Manas cel Mare din capitala Bișkek, voi avea o altfel de reacție, remarcând convențiile sculpturale și stilul monumental atât de propriu statuilor de for public.
Dar cine este Manas și care este conținutul epopeii sale care îl îndreptățește la o situare eorică în istorie? Epoeea a devenit cunoscută acum vreo trei sute de ani, adică de prin secolul al XVIII-lea, perioadă din care datează manuscrisul persan care conține prima relatare a poemului, iar faptele care sunt povestite în ea s-ar fi petrecut, potrivit tradiției, înainte de anul 1000, fiind legate de persoana luii Bars Bek, primul lider al fomațiunii statele kârgâze de tip hanat care s-ar fi constituit într-o zonă de interferență între triburile turcice și populațiile care țineau de spațiul chinezesc. Poemul a circulat în ultimele două sute de ani, fiind cunoscut nu doar în spațiul fostei URSS. Se știe că nu i-a plăcut lui Stalin, considerându-l cosmopolit și burghez, anti-sovietic și anti-chinez, dar marele scriitor Cinghiz Aitmatov a reluat cauza recunoașterii importanței lui Manas.
Și pentru că am folosit expresia „triburi turcice”, mă simt dator cu o explicație profesorală menită să elimine o confuzie. Cuvântul „turcic” sau expresia „de origine turcică” nu trebuie confundate cu cuvintele „turc”, „turcesc” sau „de origine turcă”. Aceste două familii de cuvinte, așa cum spun logicienii, au sensuri diferite și denumesc realități diferite. În timp ce cuvântul „turcic” are în primul rând o conotație lingvistică și numește popoarele din Asia Centrală care vorbesc limbi sau dialecte turcice, cuvântul „turc” se referă la poporul pe care îl știm cu toții, trăitor în Turcia. Chiar în limba turcă modernă avem două cuvinte, unul este termenul „türk”, care se referă la poporul și limba turcă, celălalt este termenul „türki”, care se referă la popoarele și limbile turcice.
Să revenim la Manas și epopeea lui. Istoricii au făcut cercetări pentru a data faptele din poemul epic și, în cele din urmă, în anul 1995, adică la câțiva ani după obținerea independenței de către Kârgâzstan și, implicit, ieșirea de sub tutela URSS, politicienii au propus sărbătorierea celor o mie de ani. Poate are mai puțină importanță fixarea unei date precise, așa că nu insist asupra acestei chestiuni și trec la conținutul epopeii. Aceasta are circa o jumătate de milion de versuri (mai mult decât Odiseea lui Homer, dar mai puțin decât Mahabharata hindusă) și constă din mai multe părți, trei după unii, patru după alții, în care personajele principale sunt Manas, soția sa, Kanykei, de origine din Samarkand, Bakai, înțeleptul și sfâtuitorul său, apoi fiul său Semetei și nepotul Seitek. Epopeea prezintă ascensiunea tânărului Manas care reușește, în condițiile unei invazii externe, să unifice poporul și să-l ridice la luptă. Recunoaștem în acest tip de narațiune modelul exemplar care stă la baza formării identității unui popor prin reacția războinică, în frunte cu un lider, la un pericol extern. Se pare că un lider uigur din zonă, învins de Manas, îi dă fiica drept soție, ceea ce duce la o stare de pace de care poporul profită prin a se reîntoarce din Munții Altai, unde se refugiase, în zona de la poalele munților, acolo unde se putea duce o viață economică mai prosperă. Dar campaniile războinice nu se încheie aici, căci Manas luptă și în sud cu populațiile care acum sunt pe terioritul Afganistanului, precum și în vest, în direcția Buhara, în Uzbekistanul de azi. Povestea continuă în diverse feluri, fiind mai multe variante.
Istoricii și literații cred că ne aflăm în fața unei situații extrem de interesante prin evoluția operei literare și adaptarea ei repetată în funcție de situație. Am avea scrieri și rescrieri, interpretări și reinterpretări, contextualizări istorice în spațiu și timp, suprapuneri de narațiuni care nu discern între realitate și ficțiune, compilații și anacronisme, amestec de cultură populară și legendă, poate și adăugiri oportuniste și prezenteiste cu caracter politic și ideologic. Oricum, Manas rămâne un poem, hai să zicem așa, adjudecat de cultura kârgâză și asimilat tradiției fondatoare a Kârgâzstanului. S-ar părea că au fost identificate nu mai puțin de 65 de versiuni scrise ale diferitelor părți ale poemului, precum și numeroși Manasçıs, naratorii care rostesc melodic poemul.
Cât privește realitatea istorică a lui Manas, se spune că ar fi fost îngropat în nord-vestul Kârgăzstanului, în munții Ala-Too, provincia Talas, într-un mausoleu aflat la 40 de km de orașul Talas, devenit loc de pelerinaj pentru localnici și de organizare a unei curse de cai. Pe frontispiciul mausoleului se poate citi însă altceva, și anume, că este dedicat „celei mai renumite dintre femei, Kenizek-Khatun, fiica emirului Abuka”. Legenda spune că soția lui Manas a pus să se scrie acest text pentru a induce în eroare inamicii și a preveni profanarea mormântului.
Oricum ar fi, în călătoria mea în Kârgâzstam am văzut că Manas a devenit după 1990 eroul preferat, statuile sale ocupând locul central în marile piețe publice, înlocuind monumentele de tip sovietic, iar numele său a fost dat nu doar universității din capitala Bișkek, ci și aeroportului internațional de aici, precum și unei mici planete, care are acum indicativul 3349 Manas. În fine, cel mai înalt ordin al țării se numește tot Manas. Simbol al renașterii unui popor, Manas a renăscut el însuși.