Când în 1834 arhitectul austriac Otto von Moritz schiţa Planul oraşului Giurgiu (vezi Anexa) accepta în proiectul său raţional, radial, o singură „mahala”, cea a Smârdei. Fiind la început un ostrov al Dunării, zona era cea mai ameninţată de inundaţii, iar topografia locului va fi indentică statului social al locuitorilor mahalalei. Dacă la început „mahala” însemna cartier indiferent dacă era marginal sau central, sensul distinctiv al periferiei îl capătă după 1830 când elementele de viaţă urbană modernă sunt preluate de giurgiuveni ce stabilesc centrul în jurul Turnului Ceasornicului.
Mahalale centrale se vor topi în interiorul oraşului, iar prezenţa unei singure mahalale în sensul de periferie nu făcea decât să susţină efortul centrului de a se defini prin opoziţie. Planul lui Moritz avea o componentă utopică îndreptând evoluţia oraşului către o luptă dusă cu periferia invadatoare a viilor, izlazurilor, bâlciurilor, ţarinilor, cu grădinile şi „ţigăniile” ce deformează şi diluează proiectul urbanistic.
Delimitarea din 1833 a cartierelor – Vopseaua Roşie (fosta Mahalaua Petrescului), Vopseaua Albastră (Mahalaua Deliboieri), Vopseaua Galbenă (Mahalaua Nenişori), Vopseaua Verde (Mahalaua Anghelescului) generează zona centrală a oraşului.[1]
Denumirile supravieţuiesc şi în perioada interbelică, alăturându-i-se şi o zonă Negru ce includea abatorul, iar „culorile” cuprind spaţii mai largi decât iniţial. În 1925 bivolarii din „culoarea de verde” ce îşi aveau cartierul dincolo de limita planului din 1834 nu îşi plătiseră dările către stat şi primăria cerea poliţiei să alcătuiască un tablou nominal cu rău platnicii.[2]
În secolul al IX-lea la nord de acceptata mahala a Smârdei, în marginea oraşului se găsea ghetoul evreiesc (de la ghetto nuovo – unde prima comunitate evreiască europeană ce accepta segregarea) şi cimitirul acestei comunităţi, dar şi cimitirul ortodox al Smârdei.
După încheierea Primului Război Mondial se manifestă încercarea de a închide în oraş mahalale exterioare. Desfiinţarea cimitirului evreiesc permite construcţia spitalului Regina Maria şi amenajarea celei mai mari şi mai frumoase grădini parc din oraş.[3]
Reconstrucţia oraşului a necesitat expansiunea industrială şi urbanistică în dauna mahalalelor şi a graniţelor ce le delimita. Aşa cum piatra zidurilor de fortificaţie otomane (tabia) a fost transformată în pavaje şi material de construcţii, la fel şi „cetăţuia” – o rămăşiţă a aceloraşi fortificaţii, a fost concesionată în septembrie 1919, proprietarul unei fabrici de var.[4]
Cărămidarii vechi devin „căcănari” după numele unei comunităţi ce vidanja deşeurile oraşului şi le transporta grădinarilor din apropiere. Standardele Serviciului Tehnic al Primăriei interziceau activităţile industriale ce puteau afecta oraşul cu fumul lor şi un nou cartier Cărămidari se naşte mai departe de centru.[5]
Direcţia principală de expansiune a oraşului este către marginea lui nord vestică, dar cartierele bivolarilor – cărăuşi cu ajutorul carelor trase de bivoli – creează periferii la est şi vest. În zona estică (de negru) locuiau bivolarii români ce aprovizionau fabrica de zahăr cu sfeclă şi transportau zahărul şi borhotul produs. În zona vestică s-au stabilit bivolari de origine bulgară ce deserveau activităţilor portuare.[6] Comunităţile rurale integrate în periferia oraşului întâmpină cu ostilitate ingerinţele orăşenilor în modul lor de viaţă. Locuitorii cartierului Oinac reclamă Primăriei neajunsurile provocate de îngrădirea unui teren. Un funcţionar al instituţiei din Serviciul Tehnic cere primarului în iulie 1931 „a li se permite trecerea cu piciorul pe terenul de fotbal din acel cartier”. Pe 23 august 1931 clubul sportiv „Triumph” din Giurgiu joacă pe terenul din Oinac cu un club din Alexandria. Echipa este formată din elevi lipsiţi de mijloace şi este necesar „preţiosul concurs al Primarului” pentru desfăşurarea activităţii sportive. Dacă echipa a primit sprijinul scontat sau dacă scorul a fost favorabil giurgiuvenilor nu ştim. Dar foarte probabil meciul a fost deranjat de locuitorii ce au folosit terenul ca loc de depozitare a gunoaielor. La 24 august Federaţia de Futbol – Districtul Giurgiu protestează pentru distrugerea gazonului şi recomandă Primăriei să construiască un drum de acces pentru localnici şi un gard protector pentru terenul de fotbal. În memoriul către primărie se precizează valorile clubului: „readucerea lor [a tinerilor] la viaţa plină de voiciune din aerul liber şi scoţându-i din cârciumi, bodegi şi cafenele dăunătoare pentru frageda lor vârstă”.[7] Oraşul ripostează în faţa agesivităţii dezordonate a ruralului care ameninţă modernitatea cu greu instaurată. Dejugarea vitelor ţăranilor pe trotuare „în spaţii altele decât hanurile, blochează circulaţia şi periclitează sănătatea”.[8] Poliţia urmăreşte faptele şi îi sancţionează pe ţărani sau sprijină activitatea Perceptorului fiscal ambulant care cere „taxa de carieră pentru uzajul pavajelor” vânzătorilor de pepeni ce intră cu carele în oraş în august 1931.[9] Mai greu de depistat şi impozitat sunt zarzavagiii şi măcelarii ce îşi exercită meseria noaptea, la fel „meseriile ambulante de şofer şi automobilist”.[10] Orice slăbiciune a autorităţilor reglementatoare este exploatată de cei ce locuiesc la marginea oraşului „Gheretele” potcovarilor de la „bariera Principe Nicolae” alcătuiesc un şopron ilegal ce trebuie desfiinţat în 3 zile. Negustorii ambulanţi se infiltrează până în centrul oraşului şi este necesar să „fie aduşi la poliţie” toţi „bragagiii, iaurtgiii, limonagiii, alunarii, tocilarii, plăcintării, precupeţii de păsări şi toţi posesorii de fructare, aparate de ciocolată, tarabe cu bomboane ce nu posedă autorizaţie şi chitanţa de plată a taxelor comunale pentru a fi controlaţi de perceptorul ambulant al comunei”.[11]
Bâlciul este marele compromis pe care-l face oraşul, periodic periferiei şi marginalilor ce o locuiesc. Util pentru distracţie şi ameninţător bâlciul de Sfinţii Petru şi Pavel necesită detaşarea a şapte poliţişti şi a Şefului Poliţiei la începutul lui iulie 1934.[12] Cu ocazia aceluiaşi bâlci, doi ani mai târziu, Societatea de Protecţie a Animalelor din Bucureşti cere Prefecturii Vlaşca să respecte Ordinul Ministrului de Interne nr. 8258 din 5 iulie ce interzicea accesul ursarilor sau „a indivizilor cu urşi şi maimuţe să dea reprezentaţii în Giurgiu”.[13]
Societatea semnalase şi în alte rânduri „jocurile barbare” născute din ignoranţa şi frustrările marginalilor, cum ar fi „darea câinilor în tarbacă”.[14] Bâlciul din 1936 organizat în spatele Moarei Doamna va fi ultimul pentru Ion zis Jidanul, vânzător ambulant de zaharicale, înecat accidental. Poliţia cere primăriei o sumă de bani care să acopere cumpărarea unui coşciug şi transportul lui cu cotiga (căruţă cu care lucrează cotigarii – transportatorii de gunoidin oraş) până la cimitirul Sfântul Haralambie. La bâlci statutele sociale se estomplează, nu dispar, marginalii caută să se piardă în mulţime şi să identifice posibili inferiori care să le asigure supravieţuirea. Gogu Văraru jefuieşte pe ţăranii naivi la jocurile de cărţi. Prilej pentru afirmare al marginalilor, Crăciunul şi Purimul măresc atenţia autorităţilor. „Obiceiul mascării contribuie la mărirea delictelor, majoritatea tâlharilor sunt influenţaţi de această practică, iar mascaţii şi travestiţii sunt foarte numeroşi printre tâlhari”. Oprirea „machiajului populaţiei cu ocazia sărbătorilor de Purim şi Crăciun” devine o sarcină a poliţiei.[15]
După numeroase secole de robie cuvântul ţigan este mai degrabă asimilat unei entităţi sociale inferioare, decât unei entităţi culturale şi unui grup etnic specific. Caracteristicile culturale şi modul de viaţă al ţiganilor au fost percepute în perioada interbelică ca o marcă a unui statut social inferior. O astfel de teză a şi servit, de altfel, la legitimarea deportării şi internării ţiganilor în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în România generalului Ion Antonescu s-au deportat aproximativ 26 000 de ţigani în Transnistria, iar alţi 36 000 de nu ar fi pierit, potrivit Comisiei române pentru crime de război, în timpul conflictului.[16]
[1] Constantin Enache, „Municipiul Giurgiu – compendiu monografic, Ed. Universul Familiei, Bucureşti, 2005, pag. 63
[2] Arhivele Naţionale ale României Giurgiu (A.N.D.G.), Fondul Primăria Oraşului Giurgiu (Primăria OG), Dosar 15/1925, fila 22
[3] Constantin Enache, op. cit., pag. 471
[4] A.N.D.G., Fond Primăria OG, Dosar 5/1919, fila 95
[5] Ibidem, filele 106, 158
[6] Ştefan Păun, Ion A. Busuioc, „Monografia oraşului Giurgiu”, Giurgiu, 1995, pag. 27
[7] A.N.D.G., Fond Primăria OG, Dosar 6/1931, fila 304
[8] A.N.D.G., Fond Primăria OG, Dosar 3/1936, fila 235
[9] A.N.D.G., Fond Primăria OG, Dosar 6/1931, fila 288
[10] A.N.D.G., Fond Primăria OG, Dosar 11/1925, fila 351
[11] A.N.D.G., Fond Primăria OG, Dosar 1/1934, fila 144
[12] Ibidem, fila 144
[13] Ibidem, fila 281
[14] Ibidem, fila 72
[15] Ibidem, fila 385
[16] Emmanuelle Pons, „Ţiganii din România – o minoritate în tranziţie”, Ed. Compania, Bucureşti, 1999, fila 79