11.9 C
Giurgiu
vineri, aprilie 19, 2024

Nicolae Barbu, candidatul care toarnă apă în vin (I)

1. Tulceanul Nicolae Barbu (originea i-a marcat...

Tașkent, tur de oraș într-o zi (II) Piața imamului Khast

Să continuăm turul ideal al orașului Tașkent....

LA MARGINEA ORAŞULUI –MAHALAUA, BÂLCIURILE, „ŢIGĂNIA”, BOLNAVII, ŢĂRANII, CÂINII (II)

SpecialLA MARGINEA ORAŞULUI –MAHALAUA, BÂLCIURILE, „ŢIGĂNIA”, BOLNAVII, ŢĂRANII, CÂINII (II)

Cele mai consistente documente de arhivă despre ţigani, marginali etalon ai fiecărei comunităţi rurale şi urbane româneşti sunt din perioada 1940-1942 când politica de discriminare este exacerbată de statul român. Fondul Legiunea de Jandarmi Vlaşca şi Fondurile porturilor de Jandarmi rurali din Vlaşca ce conţin informaţii despre arestarea, tratamentul şi deportarea ţiganilor nu sunt accesibile cercetării conform prevederilor Legii Arhivelor Naţionale nr. 16 din 2 aprilie 1996. Sub acoperirea aceleiaşi legi, a mentalităţii epocii ce îi consideră aprioric pe ţiganii infractori şi a unor manifestări generate de condiţiile socio-economice marginale „documentele privind afacerile criminale” se dau în cercetare „după 90 de ani de la crearea lor”.[1]

În 1926 „ţiganii care se ocupă cu meseria de geambari de vite” se aflau în atenţia poliţiei din Giurgiu pentru acuzaţia de a fi furat în Ilfov, judeţul vecin, un carnet cu bilete de evidenţă a vitelor. Creşterea şi comercializarea vitelor le oferea independenţa necesară unei populaţii cu tradiţie nomadă. Prin aceasta suspiciunile autorităţilor erau stimulate fiind consideraţi potenţiali infractori.[2]

Preocuparea pentru sedentarizare şi integrarea socială a ţiganilor nu era specific românească şi nici de dată recentă. În decembrie 1939 s-a adoptat o măsură guvernamentală referitoare la ţiganii nomazi prin care se cerea supunerea acestora unui control sanitar, tăierea părului, a bărbii, dezinfecţie şi deparazitare.[3]

Într-un raport de inspecţie al medicului circumscripţiei Epureşti către Medicul Primar al Judeţului Vlaşca în ianuarie 1939 reiese că „s-au făcut 5 deparazitări în ţigani”. Situaţia copiilor, majoritarilor din aceeaşi circumscripţie, era descrisă în condiţii nu foarte diferite „sunt spălaţi pe faţă şi pe mâini doar în zilele mari”, „îmbrăcămintea copiilor era deficitară, iar copiilor sugaci de-a dreptul sălbatică”.

Un raport similar pentru comuna Sfântul Gheorghe preciza că doar „3 curţi ale ţiganilor erau neîmprejmuite”, dar „familiile în stare bună sunt 10, majoritatea sunt în stare mediocră şi puţini sunt în stare rea şi aceştia sunt (6) familii de ţigani”. Hrana zinică a locuitorilor este formată din murături, pâine cu vin şi ocazional carne.

„În comunele cu ţigani mulţi, Comana, Budeni, Grădiştea, Mihai Bravu – starea de igienă lasă de dorit – sunt purtători de paraziţi (păduchi) – măsurile luate de deparazitare sunt îngreunate de starea materială precară, mulţi dintre ei nu au decât un singur rând de haine şi rufe”, raportează superiorului medicul din circumscripţia Comana în ianuarie 1941. Chiar în oraş, medicul şef explică Medicului Primar al Judeţului că „din cauza sărăciei şi a mizeriei în care trăieşte o parte din populaţie, măsurile de salubrizare şi igienă s-au făcut cu mare greutate la aceste familii. Pentru deparazitarea sexului femeiesc am întrebuinţat numai surori şi moaşe pentru a nu produce jenă în populaţie”.[4]

Apariţia tifosului exantematic, coşmarul epidemic al Primului Război Mondial, găsea autorităţile sanitare giurgiuvene cu aceleaşi lipsuri (etuve, cuptoare de deparazitare) şi cu aceleaşi spaime.

Încă din 3 ianuarie 1941 poliţia raportase că în oraş nu staţionează şatre de ţigani şi că urmăreşte împreună cu agenţii sanitari legătura dintre prezenţa ţiganilor şi apariţia cazurilor de tifos. La Bolintin se cerea verificarea legăturii între apariţai cazurilor de tifos cu deplasarea de la Clejani a unor „ţigani slătari”.[5]

Ordinul Ministrului Afacerilor Interne No. 3598/1941 înregistrat de Prefectură la 13 februarie 1941 încerca reglementarea situaţiei. „Ameninţării tifosului din timpul iernii impune luarea unor măsuri: – propaganda pentru măsuri de igienă, în rândul maselor populare, funcţionarea băilor comunale şi a cuptoarelor de parazitare – trierea şi internarea vagabonzilor şi cerşetorilor din cartierele nevoiaşe, aceştia răspândind odată cu paraziţii şi virusul tifosului exantematic. Veţi opri vagabondajul ţiganilor nomazi pe tot timpul iernei, ­­fixându-li-se anumite comune rurale”.[6]

Identificarea ţiganilor cu epidemia de tifos va facilita operaţiunea de deportare ce începe la Giurgiu în septembrie 1942. Au fost trimişi în Transnistria un număr de 34 de ţigani, evident un număr mult prea mic în condiţiile imposibilităţii unei cercetări mai ample.[7]

Giurgiu este singurul oraş al judeţului Vlaşca până în penultimul deceniu al secolului al XX-lea. Barierele de carantină create la începutul secolului al XIX-lea au creat o identitate defensivă locuitorilor oraşului faţă de spaţiile exterioare rurale şi potenţial contaminate, faţă de străinul contagios şi în raport cu inamicul ce pătrunde la periferie cu ameninţarea turbării – câinele.

Epidemia de tifos din primăvara anului 1919 transportată de soldaţii veniţi de pe front a dus la identificarea altei maladii cu caracter febril ce bântuia în judeţ – paludismul. Medicii identifica factorii generatori ai afecţiunii „astuparea podeţelor a blocat scurgerea apei, bălţile formate permit tânţarilor purtători ai malariei să îşi facă culcuşul.”[8] În 1928 sufereau de paludism 2688 de bărbaţi şi 2631 femei, dar boala chinuitoare şi de lungă durată nu a produs moartea decât la cinci persoane. Paludismul va rămâne mult timp prima dintre bolile infecţioase ce se manifestau în judeţ (vezi tabelul 1).

Mişcarea bolilor sociale în cursul anului 1927 şi evoluţia demografică.[9]

Tabelul 1

Boala Bolnavi vechi Bolnavi noi Total Decedaţi
B F B F B F B F
TBC 151 134 286 292 437 426 235 226
Sifilis 409 405 536 579 25 27
Pelagră 81 177 233 473 51 53
Paludism 1483 1356 2897 2798 4380 4154 1 4
Totalul populaţiei judeţului Vlaşca în 1926: 291 576
Născuţi vii în 1927: 11 556
Totalul populaţiei judeţului Vlaşca în 1927: 278 011!

 

Cel mai consistent program de combatere a paludismului este introdus în 1941 şi cuprindea şi profilaxia paludismului „în ceea ce priveşte trupele germane de instrucţie din România”. Populaţiei i se alocă pentru prima oară cantităţi mari de chinină dublate de măsuri igienice ce vizau îndepărtarea mediului de apariţie al ţânţarilor.[10]

Imaginea leprosului ce îngrozise Evul Mediu se diluează şi se stinge odată cu retragerea afecţiunii. Formularul tipizat al Serviciului Sanitar „Tabela no. 25” pe anul 1919 pentru bolnavii de lepră conservă o temere de contagiune într-un chestionar anacronic: „Timpul când este bolnav şi în ce circumstanţe [s-a produs infecţia] având în vedere războiul din 1877-1878 şi contactul cu armata rusă?”.[11] În mai 1941 se raportase un singur caz vechi se lepră în judeţul Vlaşca. [12]

[1] A.N.D.G., Fondul Legiunea de Jandarmi Vlaşca, Fondul Portul de Jandarmi Călugăreni, Fondul Portul de Jandarmi Putineiu
[2] A.N.D.G., Fondul Primăria O.G., Dosar 11/1925, fila 295
[3] Andrei Oişteanu, „Imaginea evreului în cultura română”, Ed. Humanitas, 2001, pag. 72
[4] A.N.D.G., Fondul Serviciului Sanitar al Judeţului Vlaşca (SSJV), Dosar 1/1920-1941, filele 2, 265, 569
[5] Ibidem, filele 9-11, 672
[6] Ibidem, fila 476
[7] Ancu Damian, Ion Bălan, „Giurgiu – monumente istorice”, Bucureşti, 1995, pag. 115
[8] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 5/1928, fila 4
[9] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 27/1927, fila 58
[10] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 20/1941, filele 1-13, 306-307
[11] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 6/1919, fila 8
[12] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 1/1920-1941, fila 325

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole