15.2 C
Giurgiu
vineri, aprilie 19, 2024

Nicolae Barbu, candidatul care toarnă apă în vin (I)

1. Tulceanul Nicolae Barbu (originea i-a marcat...

Tașkent, tur de oraș într-o zi (II) Piața imamului Khast

Să continuăm turul ideal al orașului Tașkent....

LA MARGINEA ORAŞULUI – MAHALAUA, BÂLCIURILE, „ŢIGĂNIA”, BOLNAVII, ŢĂRANII, CÂINII

SpecialLA MARGINEA ORAŞULUI – MAHALAUA, BÂLCIURILE, „ŢIGĂNIA”, BOLNAVII, ŢĂRANII, CÂINII

Izbucnirea holerei în Asia Mică şi pe litoralul Mării Negre, a ciumei la Constantinopol şi Salonic în octombrie şi decembrie 1919 se iau măsuri de prohibire a alimentelor şi a traficului de persoane din acele zone şi de „reţinere a cetelor lucrătorilor, vagabonzilor şi emigranţilor”.[1]

Populaţia se dovedeşte recalcitrantă faţă de măsurile de igienizare. Un medic de circumscripţie raportează deznădăjduit superiorului „cu toate că au fost anunţaţi, refuză vaccinarea împotriva variolei – pleacă inclusiv cu primarul la culesul porumbului” şi în lipsa şefului de post refuzul este categoric. În ianuarie 1920 bolnavii de tifos nu declarau boala şi se temeau de vizitele agentului sanitar. Preotul din Ghizdaru cere în februarie 1920 Medicului Primar să ofere măsuri de dezinfecţie pentru că nu poate să oprească procesiunile mortuare ce se fac după decesele provocate de bolile contagioase pentru că „nu-i poate lovi în sentimentul religios”.[2]

Spitalul şi autorităţile medicale par ţăranilor străine şi periculoase, o încercare de a deteriora o tradiţie ce le oferă confort psihologic într-o lume ce nu răspunde nevoilor lor, cu simboluri ce nu pot fi decodificate.[3]

Medicul spitalului din Singureni cere sfatul Medicului Primar pentru rezolvarea unei situaţii dramatice. Din cele 115 decese noi raportate până la data scrisorii, mai puţin de 10 figurau ca fiind bolnavi în evidenţele spitalului. Ţăranii cer spitalului doar autorizaţia de înmormântare refuzând serviciile medicale. Medicul condiţionează eliberarea autorizaţiei de prezentare anterioară la medici. Anunţat că nu primeşte autorizaţia necesară înhumării, ţăranul afirmă spre stupefacţia medicului: „lasă domnul doctor, faceţi-vă şi Dv. o pomană”. Medicii identifică motivele recalcitranţei ţăranilor în tratamentele empirice practice pe scară largă şi dau exemplul unei tinere cu nefrită diagnosticată cu sarcină în 5 luni.[4]

Combaterea tratamentului medical empiric este o preocupare recurentă a autorităţilor medicale.

În raportul monografic al Medicului Primar al judeţului Vlaşca către Ministerul Sănătăţii este identificată ca principală cauză a mortalităţii infantile de 41%, lipsa deplină a cunoştinţelor de puerlicultură a „moaşelor empirice, babe, femei fără nicio pregătire în acest scop”.

Din 11 566 de născuţi vii în anul 1927 au fost asistaţi la naştere de moaşe calificate doar 3 347 copii.[5]

Un raport sanitar din 1935 observa „nu e în concepţia sătenilor să aibă latrină; stăpânit de superstiţie şi fatalist, locuitorul are multă încredere în medicina empirică şi nu cere ajutor decât în faza terminală a bolilor”.[6]

De ce muşcă în Giurgiu câinii ar fi întrebarea potrivită pentru perioada interbelică şi nu de ce latră aceştia. Problema eliminării câinilor vagabonzi a fost percepută ca o moştenire a trecutului nemodern, chiar de la fondarea modernă a oraşului la începutul secolului al XIX-lea. În 1838 magistratul oraşului averiza că: „mulţimea câinilor ce s-au prăsit în acest oraş, mai bine zis, ce ne-au rămas moştenire de la turci, care nu puţină vătămare pot să pricinuiască”.[7]

Semnalarea cazurilor de agresiune a câinilor vagabonzi este mai frecventă în perioadele de criză 1919-1920 şi 1940-1941, fenomen ce se poate alătura puseurilor de spaimă faţă de străini, minorităţi etnice şi confesionale, şi sunt simultane uneori ameninţării catastrofelor naturale.

Primăria oraşului Giurgiu ordonă la 20 iulie 1926:

  1. Toţi câinii ce se vor găsi vagabondând pe străzi, pieţe, maidane, grădini publice, hale, măcelării etc., se vor considera fără stăpân şi vor fi ucişi prin otrăvire;
  2. Otrăvirea se va face de către agentul special însărcinat cu această operaţie ca şi de orice alt agent poliţienesc;
  3. Toţi agenţii de poliţie sunt obligaţi de a da concurs şi proteja personalul însărcinat cu otrăvirea câinilor.[8]

Victimele conştiente de pericolul contaminării cu rabie solicită ajutorul autorităţilor sanitare. Acestea le îndreaptă către Institutul Antirabic din Bucureşti. Primăria susţine financiar transportul până la Bucureşti. Practica este valorificată de marginali diverşi (alcoolici, vagabonzi, cerşetori) ce solicită ajutorul financiar acuzând agresiunea unui câine turbat, dar folosind banii primăriei pentru alte scopuri. Din august 1936 subvenţia primăriei merge direct la poliţie, iar poliţistul are obligaţia să-l însoţească pe cel muşcat la gară pentru a fi sigur că va urma un tratament antirabic.[9]

În 1956 în România au fost trataţi antirabic 450 de cetăţeni muşcaţi de câini. Dintre aceştia 350 erau din Giurgiu.[10]

[1] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 14/1919-1920, filele 189-195
[2] Ibidem, filele 250, 258, 359
[3] Adrian Majuru, “Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă”, Ed. Compania, Bucureşti, 2003, pag. 213-214
[4] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 5/1920, filele 384-385
[5] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 27/1927, filele 25-39
[6] A.N.D.G., Fond SSJV, Dosar 53/1935-1940, fila 18
[7] Constantin Enache, op. cit., pag. 471
[8] A.N.D.G., Fond Primăria O.G.,Dosar 1/1925, fila 244
[9] A.N.D.G., Poliţia Oraşului Giurgiu (POG), Dosar 3/1936, fila 160
[10] Constantin Enache, op. cit., pag. 472

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole