,,Cel care acum, undeva, plânge în lume, fără rost plânge în lume, mă plânge pe mine.’’
(R. M. Rilke)
Cum putem gândi, totuşi, criteriul care să permită să demarcăm între om şi ne-om şi chiar anti-om?!
Aceste vremuri mă obligă să caut şi să găsesc acest ,,semn despărţitor‘’ (kryterion, gr. v. = semn despărţitor). Nu se poate gândi bine fără criterii adecvate. Ştiu că sunt, pe cât de necesare, pe atât de failibile, dar… Am avut privilegiul de a asista la descoperirea şi argumentarea (ce armonii argumentative!) unor criterii esenţiale în istoria culturii europene. Karl Popper, în ,,Logica cercetării‘’, propune drept criteriu de demarcaţie între teoriile ştiinţifice şi cele neştiinţifice ,,falsificabilitatea‘’. Popper demonstrează astfel că marxismul şi psihanaliza nu sunt teorii ştiinţifice şi că teoria relativităţii este ştiinţifică, deoarece poate fi falsificată, dar – culmea! – nu a fost falsificată.
În ,,Originea operei de artă‘’ Heidegger îşi pune întrebarea în ce constă diferenţa dintre un sac de cartofi şi un tablou de Van Gogh, care reprezintă o pereche de ghete ţărăneşti scâlciate. Răspunsul filosofului german este admirabil: tabloul lui Van Gogh este operă de artă întrucât ,,pune pe pământ o lume’’, adică un sistem de semnificaţii, căci, în esenţă, arta este ,, strălucirea adevărului rostuită în operă”. Iată: ,,din aceste încălţări se desprinde grija mută pentru pâinea de toate zilele şi bucuria tăcută de a fi răzbit din nou nevoinţa, uimirea în faţa miracolului naşterii şi zbaterea sub ameninţarea morţii”. Aceasta este lumea ţărăncii.
În faimosul imperativ categoric, Immanuel Kant formulează implicit criteriul moralităţii: ,,acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana oricui altcuiva totdeauna în acelaşi timp ca scop iar niciodata numai ca mijloc” (,,Critica raţiunii practice”).
Împrejurările m-au silit să mă gândesc la un criteriu mult mai profund, pentru că vizează însăşi condiţia umană, păstrând, desigur, prestigiul celorlalte trei criterii (mi-e evident că sunt complementare!). Ce-l deosebeşte, deci, pe om de ne-om, pe Abel de Cain? Răspunsul meu este acesta: LACRIMA UNUI COPIL şi anume, REACŢIA PE CARE NE-O PROVOACĂ LACRIMA UNUI COPIL. Am preluat această sintagmă din opera marelui scriitor rus Dostoievski. Iată ce spune fragmentul: ,,Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre şi chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie şi cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat? Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluţie. Nici un război. Ea mereu va cântari mai mult. Doar o mică lacrimă…” (,,Fraţii Karamazov”) Dacă nu tresari văzând ,,lacrima unui copil’’ şi nu te cutremuri auzind plânsul unui copil înseamnă că nu eşti om. Dar dacă i-o provoci? Ce mai eşti?