Prin intermediul unui amic, vorbitor de limbă rusă și bun cunoscător al realităților din țara marelui și teribilului vecin de la Răsărit, am avut ocazia să urmăresc constant ceea ce se petrece la Moscova, să iau pulsul unei societăți aflate între Scila mesajului elucubrant al liderului de la Kremlin și Caribda sancțiunilor pe care Europa le-a aplicat, ca urmare a marii campanii de „de-nazificare” a Ucrainei. Atmosfera este întunecată și societatea rusă este alimentată din belșug cu ceață prin toate canalele media ale puterii, alteritatea opiniilor fiind tot mai clar condamnată și sancționată drastic. Și pentru că nu era suficientă starea aceasta, Patriarhia Moscovei a decis să dea o mână de ajutor, nu doar aprobând mesajul oficial (ar fi putut să n-o facă?), ci binecuvântând fără ezitare toată această urgie, afirmând sus și tare necesitatea unei asemenea intervenții, culmea, în numele lui Hristos și a dreptei credințe.
Nu voi intra în chestiuni de politică, nici de strategie militară, pentru că nu este de competența mea. Constat doar derapajul grotesc al reprezentanților celei mai mari Biserici Ortodoxe din lume, mai preocupați de pactul atât de șubred cu autoritatea laică, decât de păstrarea nealterată a mesajului spiritual al credinței. Despre război nu se poate discuta cu jumătăți de măsură, la realitatea acestuia nu te poți raporta pe ocolite, nu poți împăca tancul și crucea, nu te poți ruga pentru pace și predica fără ocolișuri despre cât de benefică este pentru bunul mers al societății ruse intervenția (a se citi „nenorocirea) specială asupra țării vecine. Nu poți justifica în niciun fel moartea celor nevinovați, Biserica nu cunoaște noțiunea de „victime colaterale”. Nu poți aduce niciun fel de argument pentru a explica de ce a fost necesară distrugerea unui oraș întreg, de ce ți-ai sacrificat proprii soldați, indiferent de zona din care provin sau de religia căreia îi aparțin, nu poți asista mândru la defilarea armamentului greu, inclusiv nuclear. Și cu toate acestea, de la Moscova ni se arată că toată această imposibilitate este doar părerea noastră și că, în fapt, este posibil să propovăduiești fără reținere, din fața altarului, despre rostul nobil al războiului. Oare ce rugăciuni au rostit pentru sfințirea tancurilor, dar a rachetelor? Ce sfinți au fost cooptați în departamentul pravoslavnic de război, pentru reușita bravilor soldați trimiși să lupte împotriva propriilor frați, în Ucraina?
Dincolo de constatările acestea, o întrebare esențială se cuvine a fi pusă: ce resorturi au putut folosi oficialii Bisericii Ortodoxe Ruse pentru a legitima aceste orori? La Evanghelie sigur n-au făcut recurs, nici la scrierile părinților Bisericii, pentru că o raportare onestă la aceste surse ar fi impus o cu totul altă optică, un altfel de discurs. Poate la istorie? Dar istoria le-ar fi demonstrat cu supra de măsură că o atare atitudine este pe cât de necreștinească, pe atât de distructivă. De altfel, rușii știu foarte bine că orice conflict purtat în plan religios nu duce decât la vrajbă și la distrugere pe termen nedeterminat. Sunt tot mai convins de faptul că nici Evanghelia, nici Sfinții Bisericii, nici istoria nu au fost consultate, ci folosite abuziv pentru a legitima o relație bolnavă între autoritatea spirituală și cea politică. Simplu spus, după ce Biserica Ortodoxă Rusă a primit un ajutor substanțial din partea statului pentru refacerea propriei infrastructuri (i.e. biserici, mănăstiri, școli teologice), distrusă în timpul comunismului, iată că acum este chemată să-și arate la rându-i disponibilitatea în susținerea „proiectelor mărețe” pe care puterea laică le dorește numaidecât implementate. Rezultatele le vedem cât se poate de limpede și nu am vreun dubiu că toată zbaterea aceasta de a prezenta războiul ca pe un rău necesar, ca pe o intervenție chirurgicală in extremis, pentru extirparea unui cancer presupus, niciodată însă diagnosticat cu adevărat, nu are nimic de-a face nici cu Dumnezeu, nici cu ceea ce reprezintă cu adevărat Biserica.
Și atunci, își mai poate păstra Biserica Ortodoxă Rusă statutul, își mai poate menține cu adevărat autoritatea spirituală? Slavă Domnului, da!, pentru că nu este formată doar din cei aleși să o reprezinte la nivel oficial, ci de toți acei oameni ce înțeleg că mesajul Evangheliei este unul al păcii și al bunei-înțelegeri, de cei ce au curajul să spună adevărului pe nume și să nu amestece interesat cele ale Cezarului cu cele ale lui Dumnezeu. Sunt sigur că există încă mulți laici și clerici ruși care înțeleg că ceea ce li se cere de la vârf este împotriva propriului lor crez și că adevărata cale de urmat nu este cea a războiului, ci a păcii. Sper din tot sufletul să reziste și să aibă curajul să se opună acestei enormități oficializate și susținute tocmai de cei ce, în mod normal, s-ar fi cuvenit să o condamnate fără nici cea mai mică ezitare. Sper și iarăși sper, pentru că în Dumnezeu speranța nu moare niciodată.