Am văzut recent la Muzeul Municipiului București o expoziție, curatoriată de Nicoleta Bădilă, cu litografiile artistului francez Denis Auguste Marie Raffet, foarte importante pentru spațiul românesc întrucât acestea reprezintă scene de viață din Valahia și Moldova din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Desenele, gravurile și litografiile erau, în lipsa altor dispozitive tehnice, singurele moduri în care li se prezentau altora imagini ale unor locuri vizitate de cineva. Încă din secolul al XVII-lea se dezvoltase în pictura venețiană așa-numita artă a vedutelor, nimic altceva decât un gen de pictură care își propunea să surprindă, folosind tehnica perspectivei, detalii ale unor peisaje naturale sau urbane. Tot în acea perioadă luase amploare fenomenul călătoriilor exploratorii în diverse părți ale lumii, iar din orice expediție făcea parte și un artist a cărui msiune era să imortalizeze cât mai veridic prin desene ceea ce vedea. Astfel, mărturiile verbale ale exploratorilor erau însoțite și de reprezentări picturale. Desigur, până la urmă, nu era nimic nou sub soare, atât în lumea europeană greco-latină a antichității, cât și în alte spații culturale, mai cu seamă în Orientul Îndepărtat, existâbnd asemenea tradiții ale reprezentării prin imagini.
Litografiile lui Raffet au fost realizate ca ilustrații de călătorie în anul 1837, în timpul unei expediții științifice ambițioase, inițiată și condusă de Anatol Demidov, un bogat industraș rus stabilit la Paris, descendent al familiei Stroganov, având și titlul de Connte de San Donato după ce a cumpărat principatul respectiv din apropiere de Florența de la ducele Toscanei. Nu era doar un filantrop, ci, așa cum am spus, se implica și în organizarea de expediții științifice, cum a fost aceea în Crimeea, cu un grup de 22 de oameni de știință, ocazie cu care a vizitat și Țările Române. După încheierea expediției au publicat la Paris, în anul 1840, cartea în patru voluime „Voyage dans la Russie méridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie”, însoțită de un album de 100 de litografii realizate de Raffet, dintre care 15 reprezintă imagini din Țările Române, mai precis, zece din Valahia și cinci din Moldova. Sunt imagini variate, cu oameni, peisaje și câteva localități vizitate.
Două dintre cele mai reușite litogravuri înfățișează imagini din Giurgiu, una de la Târgul de Sfântul Petru, unde îi vedem pe țăranii valahi sărbătorind, alta înfățișând Turnul cu ceas, așa cum arăta atunci, înconjurat de clădiri mizere, ce purtau încă urmele războielor prin care trecuse urbea de la Dunăre. Suntem la doar opt ani de la Pacea de la Adrianopole, adică de la evacuarea de aici a garnizoanei turce și trecerea sub administrație domnească românească. Centrul „intim și cochet”, vorba de mai târziu a lui Macedonski, cu celebra farfurie pietonală care va face orașul faimos, va fi construit în perioada imediat următoare prin inițiativa privată a întreprinzătorilor locali.
Dar cum a ajuns expediția lui Demidov și Raffet la Giurgiu? Aventura merită povestită și este ușor de reconstruit pentru că există un jurnal zilnic al ei. Au plecat din Paris la 14 iunie 1837 și de la Budapesta au călătorit pe Dunăre cu vaporul „Francisc I”. Îmbarcați în niște bărci cu fundul plat au traversat Cazanele Dunării cu bine, pe atunci periculoase prin colții de stâncă și curenții sinuoși, apoi s-au oprit la Orșova, iar de la Schela Cladovei au luat vaporul cu aburi „Argo”, pentru ca la 11 iulie să debarce la Giurgiu. Au vizitat orașul preț de o zi, ocazie cu care au consemnat impresiile pe care le-a ilustrat și Raffet.
Descrierea în cuvinte a centrului orașului Giurgiu este la fel de interesantă precum ilustrațiile lui Raffet: Orașul este caracterizat drept un amestec de ruine şi construcţii noi. În centru este „o piaţă circulară, în mijlocul căreia se găseşte un turn înalt; acest loc este întregul Giurgiu. Aici este locul unde sunt grupate magazinele şi cafenelele, cu grupuleţele de fumători aşezaţi în cerc în faţa uşii. Se mai văd, de asemenea, două sau trei hanuri cu o înfăţişare mincinoasă şi jalnică, unde călătorul nu găseşte altă hrană decât un şerbet şi alt pat decât o masă de biliard”. Dar, așa cum ne arată și litografia lui Raffet, lângă oraş tocmai avea loc un târg: „o câmpie aproape nesfârşită, de unde se ridica un nor gros de praf, era aproape toată acoperită cu corturi, barăci, căruţe şi animale. Şi în această confuzie fără seamăn, fără ordine, fără poliţie şi, totodată, fără zgomot, negustorii îşi întindeau mărfurile. Se vindeau acolo stofe, haine, blănuri şi alimente, totul din belşug”. Îi impresionează dansurile populare: „puteai să vezi cincizeci sau şaizeci de dansatori, în costume variate şi pitoreşti, înlănţuiţi în acelaşi cerc.”.
De la Giurgiu la București au ajuns cu poștalionul și au fost contactați îndată de un ofițer trimis de domnitorul Alexandru Ghica. O gardă a luat sub pază căruțele cu bunuri ale membrilor expediției, în timp ce aceștia au fost duși la baia turcească, o igienizare necesară înainte de întâlnirea cu domnitorul. Firește, i-a surprins diversitatea vestimentației celor din oraș, de la tineri îmbrăcați după moda franțuzească la boieri bărboși cu calpac. Domnitorul i-a impresionat prin gentilețe și spirit, precum și, de luat aminte, prin „respectul și dragostea pentru binele public.” Mai mult decât atât, după ce au vizitat Muzeul de Antichități (exista deja?), Biblioteca cu șapte mii de volume, un liceu cu tineri îmbrăcați frumos, precum și două spitale, Militar și Pantelimon, care le-au lăsat o bună impresie, la final au văzut o piesă veselă de teatru. A doua zi au asistat la lucrările Adunării Obștești, eveniment ilustrat de Raffet, apoi la o paradă militară și la un spectacol de dansuri, imortalizate și acestea de francez. Finalul de zi a fost la balul dat de boierul Filipescu în palatul care astăzi găzduiește un muzeu la capătul dinspre nord al Căii Victoriei de astăzi, pe atunci cunoscută sub numele de Podul Mogoșoaia. .Atmosfera li s-a părut agreabilă, a unei societăți „unde voia bună se arată unită în mod constant cu veselia cea mai dulce”. Însemnarea continuă și dovedește că eram deja cu Occidentul: „Era acolo o veritabilă emblemă a situaţiei acestei ţări, care a adoptat de îndată plăcerile şi manierele libere ale Occidentului. În zadar roba severă a boierilor încerca să se opună la această invazie de mode şi frivolităţi moderne”.
Să nu uităm, aceste impresii sunt din anul 1837. Le-a citit și Nicolae Iorga, considerându-le una dintre cele mai interesante mărturii dspre Țările Române la început de secol nouăsprezece.