Menționam într-o confesiune trecută („Dilemele unui pariu pierdut”) că reintegrarea emoțională într-un climat cândva natal, dar părăsit de multă vreme, se putea dovedi mai dificilă și mai colțuroasă decât nivelul preformulat al așteptărilor, și asta cu atât mai mult cu cât anumite scăpări de calcul riscau să complice neașteptat șansele de reușită. În cazul meu, cum spuneam atunci, era vorba în principal de absența „chipurilor de altădată”, a prietenilor din adolescență, împreună cu care mi-am format primele repere de situare într-o existență care deja începuse să-și iasă din matcă, adică să curgă mult mai vijelios decât o înregistrase experiența părinților noștri.
Lăsam, pe de altă parte, să se înțeleagă că – parțial, cel puțin – un sprijin în tentativele mele de readaptare l-am dobândit din momentul în care am reluat contactul cu una din instituțiile culturale mai deosebite ale Reșiței, cenaclul literar Semenicul, a cărui existență se întinde pe mai bine de șapte decenii și a cărui recentă aniversare a fost marcată de apariția unui volum omagial, datorat celui care, timp de aproape cinci decenii, i-a fost sufletul viu, mentorul și organizatorul. Acestui volum vreau să-i dedic rândurile următoare, cu convingerea că, dincolo de ecoul personal și sentimental al apariție lui, el se încadrează într-un fenomen cultural mai larg, a cărui rezonanță continuă să se mențină și în zilele noastre.
„Ce gest mai frumos decât o carte ar putea onora aniversarea celor 70 de ani ai Cenaclului literar Semenicul din Reșița?!”
Cu această întrebare își începe criticul și istoricul literar, Gheorghe Jurma, cea mai recentă carte a sa („Amintiri de la Cenaclul Semenicul, editura Tim, Reșița, 2019), consacrată împlinirii a șapte decenii de existență a celui mai longeviv cenaclu literar din Banat, dacă nu cumva din întreaga țară. Constituit pe baza unor documente și mărturii – mai sărace pentru anii de început (sfârșitul deceniului cinci și începutul deceniului șase), mai bogate pe măsura înaintării în timp și a consolidării activității și reputației cenaclului – volumul evidențiază, cu un interes neslăbit, parcursul ascendent al acestei grupări literare care, de la primele întâlniri bilunare, consemnate cu începere din anul 1949, în sedii mai mult, sau mai puțin adecvate, desfășurate cu o seriozitate mai mult, sau mai puțin manifestă, evoluează spre forme tot mai profesioniste de activitate, remarcate de importanți scriitori ai vremii (Toma George Maiorescu, Stelian Vasilescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Sorin Titel, etc.) și dovedite de propria producție literară a cenaclului, datorată membrilor săi de frunte, dar și publicației omonime, care începe să apară din anul 1972. Dar chiar cu mult înainte de această dată, întâlnirile cenaclului au devenit săptămânale, iar numele lui a fost schimbat din „Maxim Gorki”, în „Semenicul”, cu o vădită intenție de subliniere a specificului zonal, aspirațiile crescând și ele pe măsura dotării artistice tot mai substanțiale a membrilor săi. Mai mult, Semenicul va încerca – și în multe rânduri va izbuti – să-și depășească rolul și nivelul local, țintind spre o integrare tot mai coerentă în mișcarea literară generală a țării, cu recunoașterile oficiale de rigoare. În acest spirit, autorul menționează sporirea contactelor cenaclului cu alte grupări de același profil din țară sau cu reviste literare, organizarea unor dezbateri la care sunt invitate nume de referință din critica și literatura vremii și intensificarea participării membrilor cenaclului la concursurile literare zonale sau naționale. Ca o consecință directă a acestui fapt, premiile și debuturile individuale (treaptă superioară celei a debuturilor colective, deja întâmplate) nu întârzie.
Olga Neagu, Ion Chichere, Iacob Roman, Nicolae Irimia, Gheorghe Zincescu, Constantin Brândușoiu, Nicolae Sârbu, Ioan George Șeitan, Gheorghe Cramanciuc, și alții, sunt nume cu tot mai mare rezonanță în peisajul literar local sau național, cărora li se vor adăuga mai tinerii Costel Stancu, Ana și Sergiu Ștefănescu, Constantin Rupa, Emilian Roșculescu, Matei Mircioane, Alexandra Gorghiu… care, împreună, vor imprima activității cenaclului sensul unei adevărate școli literare.
Dacă lucrurile stau cu adevărat așa, sau nu, este o chestiune subiectivă, lasă să se înțeleagă Gheorghe Jurma, care depinde într-o măsură decisivă de distanța dintre observator și obiectul (fenomenul) studiat. Pentru participanții activi la viața cenaclului, adică pentru observatorii mai apropiați fenomenului (Alexandra Gorghiu, Matei Mircioane), acesta a avut într-adevăr semnificația unei entități formatoare, în timp ce pentru critici ca Laurențiu Ulici, Ion Cocora sau Cornel Ungureanu, care au urmărit activitatea cenaclului Semenicului, el reprezintă mai mult o instituție care ține treaz sentimentul scrisului și culturii (Cornel Ungureanu), sau exemplifică o vârstă literară, fiind „ceva mai mult decât un moment, ceva mai puțin decât o școală” (Laurențiu Ulici).
Pe parcursul celor aproape 300 de pagini ale volumului, se desfășoară în fața cititorului o întreagă istorie culturală și literară a orașului Reșița și a județului Caraș-Severin care, deși configurată pe liniile ei de forță de activitatea și rolul cenaclului Semenicul, dă seama și de activitatea altor cenacluri și cercuri literare din județ (27 înregistrate în anul 1982, cu peste 200 de creatori), cum ar fi cele din Caransebeș, Anina, Băile Herculane, Oravița, Bocșa, Moldova Nouă, comuna Bozovici, etc. Între cenaclul Semenicul și cele menționate mai sus vor avea loc, de-a lungul timpului, diverse schimburi de experiență, care vor întreține (cu entuziasmul, dar și cu limitele epocii) un climat cultural favorabil apariției tot mai multor condeie.
În acest cadru de prefaceri la nivelul vieții literare, al cărui centru rămâne, totuși, Reșița, se înscrie și schimbarea paradigmei culturale a orașului. Cunoscută și, mai ales, recunoscută prin celebra sintagmă a „cetății de foc”, datorată dramaturgului Mihail Davidoglu, urbea de pe Bârzava își va arbora tot mai frecvent și însemnele sale literare, pe lângă cele industriale deja consacrate, identificându-se acum ca „orașul cu poeți”, conform unei alte expresii scriitoricești, inventate de criticul bucureștean Artur Silvestri și lansate, se pare, începând din anul 1982.
Nu se bănuia pe atunci că această schimbare de paradigmă conținea și un sens premonitoriu, care se va developa nu peste multă vreme, punând în lumină reducerea tot mai pregnantă a importanței economice a orașului în economia națională. După cum nu se poate ști acum dacă noua paradigmă nu va fi și ea subminată de tarele epocii în care trăim, a cărei pronunțată înclinație spre divertisment ar putea înlocui nevoia de cultură serioasă. Gheorghe Jurma nu ezită chiar să facă o sugestie în acest sens, observând în finalul paragrafului despre statutul „Societății literar-artistice Semenicul”, elaborat în data de 15 martie 1990, că: „Mai târziu a apărut o altă societate („Societatea cultural-artistică Pro-Banatul de munte”, care înlocuia în 2018 Societatea literar-artistică Semenicul – n.n.), mai târziu a dispărut Casa de Cultură a Sindicatelor, iar prin dispariția Casei de Cultură se șterge o istorie și o tradiție, inclusiv a cenaclului, de care, oricum, zic unii, nu ar mai fi nevoie.”
Dacă ar fi să rămânem, totuși, la momentul aniversar marcat de volum și dacă ar fi să facem un bilanț al opiniilor îndeobște împărtășite despre trăsăturile esențiale ale cenaclului Semenicul, în special pe fragmentul de timp în care s-a aflat sub diriguirea spirituală a criticului Gheorghe Jurma, ar trebui să ne alăturăm aprecierii prozatorului Matei Mircioane, pentru care „Cenaclul Semenicul a fost… o extraordinară școală de literatură, de disciplină a exprimării, de înțelegere a discursului critic”, și, deopotrivă, „un spațiu de libertate unic, excepțional și de negăsit în altă parte.” Iar dacă la acestea am adăuga, bazându-ne pe mărturia proceselor verbale ale ședințelor de cenaclu, calitatea deosebită a umorului spontan practicat de cenacliști, semn și el al unei deosebite libertăți de spirit, în totală contradicție cu morga oficială a vremii, am obține mai mult ca sigur imaginea concentrată a unei frumoase și incredibile aventuri culturale, căreia, prin volumul „Amintiri de la Cenaclul Semenicul”, Gheorghe Jurma i-a creat romanul necesar.
Repere stabile într-un peisaj în mișcare
