34 C
Giurgiu
miercuri, iunie 19, 2024

Straturi istorice la Tașkent. Călătorie în timp

Tașkentul poate fi explorat în multiple feluri,...

„1 Mai” la Seul, Coreea de Sud

Am vizitat prima dată orașul Seul în...

„Broadway” de Tașkent

          Poate că un simptom semnificativ al...

Verde stop!

Verde, stop! Ai ceva verde la tine?

Ce să am? Păi…nu.

Atunci stai așa, nemișcat, un minut!

Stau așa, nemișcat, un minut, ca prostul, încercând să îmi amintesc de unde-l cunosc pe ochelaristul cu freza linsă din fața mea. Îl cunosc? Dacă nu, de unde până unde, cum de se bagă ăsta în seamă cu rahatul lui de joc și, mai ales, de ce dracu accept eu căcatul ăsta de situație?

Gata, a trecut un minut, acu’ poți să te miști, zice aragazul cu patru ochi, dispărând pe scara blocului cu tropăit de teniși chinezești, trecând pe lângă mine ca pe lângă statuia ce omagiază soldatul sovietic din ”Parcul pionerilor”.

Zâmbesc, urmărind cu privirea statura aceea firavă a ciudatului, continuând să lovesc cu piciorul în mingea de fotbal, bășica pe care, nu-i așa, mi-o cumpărase mama cu ocazia decernării lu’ fiu-său a unui premiu la școala de muzica. Mă închipuiam un mare fotbalist, un fel de Van Basten, adulat de milioane de suporteri și, implicit, de colegele de clasa. Aveam 13 ani, viața era frumoasă și simplă.

Trebuia să mă feresc de tata, să o mint frumos pe mama și să eschivez cât mai cu talent palmele de pe ceafă și șuturile în cur oferite cu generozitate de fratele mai mare.

Mă trezeam dimineața, ascultam Modern Talking, contemplam pozele cu CC Catch, îmi ungeam felia de pâine cu marmeladă, mă duceam la școală, îmi cumpăram gumă, făceam schimb de surprize, răspundeam aiurea la ore, apoi, încântat, mă întorceam acasă, deșănțat, împreuna cu cel mai bun prieten din acea vreme.

Verde, stop! Ai ceva verde la tine?

Iar? Cum adică? Nu, nu am!

Vezi? Stai așa, nemișcat, un minut!

Mă întreb, chiar are dreptate frate-meu când zice că sunt cel mai prost? De ce nu-i dau un șut între picioare ochelaristului ăsta? Gata! După ce ies din stop îl bat! Auzi la mine, după ce ies din joc! De ce nu îl cotonogesc acum?

A trecut un minut, poți să te miști! mă întrerupe ciudatul din contemplări, dând să dispară, iarăși, pe scara blocului. Îmi revin repede și strig după el

Stai un pic, mă, nu pleca! Tu ai ceva verde la tine?

Cine, io? răspunde ochelaristul, râzând deja de pe scara blocului! Culoarea ochilor! Sunt verzi!

Îl chema Bebe, era mai mic decât mine cu vreo 3 ani, nu se pricepea la fotbal și deci, așa se explica de ce nu îl cunoșteam, deși îmi era vecin. Îl adora pe Elvis și nu rata niciun serial din Dallas. Vorbea simplu, nu se complica în nuanțe, și își dorea să devină mare afacerist, asemeni idolului sau, JR Ewing. Își cumpăra țigări la bucată, pe care mai mult le pufăia, și, de cele mai

multe ori, înfășurat într-o stranie muțenie a ființei lui mă asculta pe mine atunci când vorbeam despre Dumnezeu, univers si nonsensurile vieții, fără a avea pretenția să mă contrazică în vreun fel!

Cutreieram cartierul, mergând aiurea, adunând pe tălpile tenișilor noștri praful stârnit de Daciile ruginite din zonă, mașini pe care, la aceea vârstă, le doream cu o ardoare puțin exprimabilă în cuvinte. Cu timpul, fără să îmi dau seama, am renunțat la o parte dintre partidele de fotbal, preferând să îl aștept, pe o bancă, în fața blocului, pe Bebe, ochelaristul care întârzia în fiecare seară când se difuza serialul Dallas.

Intrasem la liceu, el, în continuare, la școala generală, și îl căram mai peste tot cu mine, printre noii mei colegi, în baruri, în cluburi, apoi, mai târziu, cu timpul, alături de prieteni comuni, din liceul lui, personaje pe care, la multe dintre petrecerile comune, le persiflam rezemați de vechile Dacii, acum demodate de Cielo, cele mai tari mașini pe care le văzusem în realitate vreodată!

E drept, ne vedeam mai rar, discuțiile noastre invocau, de cele mai multe ori, amintiri însă prietenia asta a noastră continua și așa. Mai mult de atât, într-o seară, dorind să îmi mulțumească, în felul lui, că i-am fost alături atunci când suferea din dragoste pentru singura și ultima femeie iubită, într-un barc, beți fiind, m-am pomenit cu brațul meu în gura lui!

Mă crestase intenționat cu un briceag, iar acum îmi sugea sangele! Eram frați de sânge!

Beți morți, sprijinindu-ne nebunia pe lătrăturile câinilor din zonă!

Între timp, își deschisese un butic de cartier, iar eu devenisem „mare ziarist” și deci ne vedeam din ce în ce mai rar. Din când în când, însoțiți de noii mei colegi, treceam pe lângă chioșcul lui,

adresându-i un salut stingher, aburindu-i, parcă, lentilele ochelarilor colorate cu cel mai frumos verde posibil!

Abia ne mai cunoșteam!

Cătă, vezi că e cineva la poarta, te caută un tip ciudat..tuns zero, cu ochelari!

Cobor, salut portarul și, refuzat de un presentiment, încerc să îmi reprim o bănuială care a început să mă bântuie încă din primul moment in care am auzit vestea! În fața mea, o

mogâldeață de om cu un ruscasc în spinare!

E Bebe! Slab, aproape chel, cu doua vânătăi în frunte! Mă salută imperial și, după ce își dă jos rucsacul din spate, parcă invitându-mă alături de el, mă întreabă simplu ce mai fac!

Vorbește încet, peticind, parcă, cu propriile cuvinte, tricoul si blugii rupți pe care le poartă!

El, Bebe, nu se grăbește! Ridurile feței – de cînd are Bebe riduri?!? – se prelungesc, hidos, pe

tot chipul atunci când zâmbește, buzele sunt uscate, o lentilă spartă iar mâinile murdare sunt pline de răni!

Doarme pe stradă! De o lună!

Ai lui, părinții, vânduseră apartamentul către cumnatul lui, și s-au mutat la țară! Bebe a refuzat acest aranjament, așa că, ambițios cum era, s-a hotărât să doarmă în buticul lui!

Ziua vindea, noapte dormea! Până când, într-un final, a dat faliment! De atunci doarme pe străzi!

Nu îmi venea să cred! Chiar atât de mult ne îndepărtasem? Cum de aflu asta abia acum? De ce nu mi-a spus mai devreme? Simt că mă sufoc! Bebe era prietenul meu! Ciudat, mă simt jignit!

De ce nu a venit să îmi spună…măcar să îmi spună?

Silabisește domol despre Dumnezeu, îmi arată poze cu noi, din rucsac, de demult! Nu vrea nimic, nu cere nimic, venise doar să mă vadă!

Ce faci, mă, Cătă?

Mă învoiesc de la serviciu, reușesc să îi fac rost de o camera de hotel pentru câteva zile și, hotârât să îndrept lucrurile, mă duc la el acasă, în vechiul nostru cartier, acolo unde acum, în acel apartament, locuiesc sora și cumnatul lui.

Un bărbat de vreo 30 de ani, tocmai mânca, mă invită la masa din bucătărie! Un tractorist uscățiv, cu ciorapii scămoșați, care înghite satisfăcut fiecare bucățică de pâine pe care, înainte de a o băga în gură, o plimba prin gingiile infectate!

Cu p**a mea vrei, mă, să îi fac eu? Am cumpărat apartamentul de la socră-miu! I-am zis lu’ Bebe că poa’ să stea aici o vreme, da’ sa nu mă deranjeze, că eu sunt stăpânu’ casei!
Ce p**a mea să-i fac?

Înghit în sec de furie, încercând să smulg privirea de care am nevoie din ochii surorii lui! Femeia gătește, impasibila, privirea în cratițe! Plec!

Timp de cateva zile am grijă de Bebe! Îi las bani, mâncare, dușuri, îi schimb hainele! Vreau să vorbesc cu el, să aflu cum a ajuns așa, ce resorturi, ce gânduri l-au adus în prăpastia asta!

El, însă, de cele mai multe ori, doarme!

În cele din urmă găsesc soluția! Fac rost de o mașină și, după negocieri îndelungi, îl conving să mergem la țară, la ai lui!

Odata ajunși în sat, ai lui mă privesc ca pe un ciudat!

Cum, nu știi?

Și în timp ce Bebe, fără să adreseze cuiva un cuvânt se rostoglește adormit pe o saltea, bătrânii

îmi fac o destăinuire.

E nebun cu acte! Crezi că noi nu am vrut să-l luăm cu noi? Știi de câte ori a plecat de

aici? Am vrut sa îl internăm, dar nu avem bani! Cică a luat-o razna din momentul în care

am vândut apartamentul! E zănatec, maică, e nebun…...

Înainte de a pleca din sat, îl trezesc pe Bebe care, buimac, cu ochii ăia verzi, se uita la mine ca atunci în copilărie, când vorbeam despre Dumnezeu, fără a avea pretenția de a înțelege ceva. Îi promit că mă întorc, că îl aduc în oraș, am ceva cunoștințe, medici, și câ totul o să fie bine…….

Domnuu, haide domnuu, că trebuie să plecăm și noi, să închidem porțile!

Ce facem fă, ăla acolo, stă așa, înțepenit, de o oră, lângă mormântul nebunului? Ce jelește în halul ăsta?

De unde să știu eu, mă – raspunde nevasta groparului – o fi frate-su, că prea e înțepenit!

Domnuuu, haide domnuu, mai stați mult, că trebuie să plecăm și noi acasă! Domnu, vă simțiți rău? Ce stați așa, nemișcat?

Verde, stop!

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole