Am vizitat prima dată orașul Seul în luna august a anului 2008 atunci când am participat la Congresul Mondial de Filosofie. Întâlnirea cu marea metropolă a fost uluitoare în toate privințele, de la infrastructura urbană și arhitectura îndrăzneață la curățenia stradală și comportamentul ordonat al cetățenilor în toate locurile publice. Mărturisesc că de atunci încoace am avut întotdeauna un ochi îndreptat spre Coreea de Sud pentru a-i urmări dezvoltarea, a-i înțelege cultura și a descifra funcționalitatea societății. Într-adevăr, Coreea de Sud este țara cu cel mai mare ritm de dezvoltare, fiind în prezent, după datele oferite de Fondul Monetar Internațional pentru anul 2023, a douăsprezecea putere economică a lumii după mărimea Produsului Intern Brut. Și România a progresat după aderarea la Uniunea Europeană, chiar cu cel mai bun ritm de recuperare a decalajului din întreaga Europă, de la 25 la sută din media europeană a PIB-ului pe cap de locuitor în termenii puterii de cumpărare în anul 2006, la 78 la sută în prezent. Totuși, în cifre absolute, Coreea de Sud are un PIB de 1 722 miliarde USD, România de aproape cinci ori mai puțin, de circa 349 miliarde USD, potrivit aceluiași FMI.
Ei bine, ce a făcut diferența dintre două țări care prin anii 1970 erau cam la egalitate, ba chiar cu avantaje pentru noi? Explicația este foarte simplă: după ieșirea din răboiul cu Nordul, Coreea de Sud a trecut cu toată forța umană, țară săracă, fără resurse naturale, la o dezvoltare tehnologică de vârf, în timp ce noi am suportat politicile economice greșite ale regimului comunist și erorile grave ale primelor guverne de după decembrie 1989, astfel încât nu ne-am folosit avantajele de care dispuneam. De fapt, singura resursă pe care au folosit-o coreeni, ca și japonezii, a fost cea umană, de la inteligență și devotament, la atitudine pozitivă și solidaritate colectivă.
Pe scurt, în această țară se muncește ca nicăieri în lume. Iată de ce, atunci când întâmplarea a făcut ca în ziua de 1 Mai a acestui an să mă aflu în Coreea de Sud, în capitala Seul, am fost atent la modul în care oamenii acestei țări sărbătoresc. Ei bine, marea surpriză a fost să descopăr în miezul zilei un mare miting, cu sute de mii de persoane, umplând bulevardele centrale. Erau organizați pe sindicate profesionale, fiecare grup fiind identificat după costumele purtate, în câte o culoare pentru fiecare dintre ele. Mai întâi, pe când mă aflam pe strada Cheonggyecheon, acolo unde a fost realizat un proiect de revitalizare urbană prin transformarea cursului unui râu care producea inundații într-o promenadă pietonală, cu multă verdeață și spații prietenoase care relaxează, am auzit vuietul demonstrației, iar pe măsură ce m-am apropiat am receptat și sonoritatea specifică unor discursuri. Pe o latură a străzii se aflau zeci de autocare ale poliției, goale în acel moment, ceea ce m-a făcut să înțeleg că o asemenea desfășurare de forțe putea avea loc doar pentru o mare demonstrație.
De aici și până pe bulevardul pe care se desfășura defilarea nu era decât un capăt de stradă. Imaginea a fost deconcertantă: cât puteai vedea cu ochii, pe jumătate de bulevard, adică pe lățimea a patru benzi, se înșiruiau coloanele de manifestanți. Pentru coreeni ziua de 1 Mai nu are semnificația unei zile libere în care să te distrezi la un mic și o bere, ci este o zi a solidarității, una în care diversele categorii sociale își fac cunoscută forța colectivă. Statul și corporațiile coreene, de la Samsung la Hyundai, respectă sindicatele ca organizații colective și negociază în mod deschis pornind de la valorile comune ale dezvoltării și prosperității și de la ceea ce numim „interes comun” și „interes public”. Din păcate, în spațiul nostru european aceste cuvinte s-au golit de conținut și au devenit doar demagogie pură. Probabil că și această diferență de mentalitate are consecințe asupra performanțelor economice ale Coreei de Sud și ale altora.
Este greu să spui asta unor europeni care vor să muncească din ce în ce mai puțin, ori poate chiar deloc, considerând că societatea ar fi obligată să le ofere condiții minime decente și alte diverse garanții. Ei bine, în Coreea de Sud munca este o valoare absolută, oamenii cred în muncă, iar cei care muncesc sunt răsplătiți pe măsură. Acest cult al muncii se formează încă din școală, când copilul începe să învețe cum să se integreze competitiv prin muncă într-o societate dinamică, și continuă pe tot parcursul vieții. Durata unei săptămâni de muncă este de 52 de ore, cu câte nouă ore de luni până vineri și șapte ore în ziua scurtă, sâmbăta. Am vorbit cu mulți coreeni și de fiecare dată când am atins acest capitol al duratei muncii parcă vedeam cum se aprinde în ochii lor lumina inconfundabilă a realizării de sine. Cineva îmi spunea că nu a avut niciodată în carieră un concediu mai lung de o săptămână, timp în care a vizitat și alte țări, cum ar fi SUA, Canada sau Australia, destinațiile lui favorite, apoi s-a întors de fiecare dată cu nerăbdare la treabă.
Desigur, nu trebuie să credem că totul merge perfect. Penny, mare amatoare a scrierilor lui Alain de Botton, explorator al relației dintre stat și anxietate, știe că miracolul dezvoltării cere sacrificii. Chiar dacă angrenarea în mecanismul colectiv nu aduce neapărat fericirea, și sunt cazuri în care chiar copii proveniți din familii de succes în afaceri au eșuat în viața personală, alte alternative i se par mai puțin sigure.
Psihologic vorbind, aș putea spune că este o altă lume. Este greu pentru noi, individualiști prin tradiție și prin educație, să înțelem acest tip de devotament bazat pe conștientizarea valorilor comunității. Numai această mentalitate poate explica de ce Coreea de Sud, o țară lipsită de resurse naturale, a ajuns una dintre cele mai prospere țări ale lumii. Produsele coreene sunt acum o marcă a calității, iar motorul dezvoltării stă în această expansivitate a exporturilor. Este o lecție pe care ar trebui să o luăm în seamă despre cum te poți dezvolta exclusiv pe baza resursei umane. Desigur, știm cu toții că oamenii sființesc locul, numai că uităm să facem și drumul de la vorbă la faptă. Mărturisesc că m-am gândit comparativ și m-am speriat la ideea că Europa actuală merge într-o direcție care duce spre pierderea competiției economice cu restul lumii. Nu vreau să fiu cinic, însă presimt că destinul de muzeu cultural al umanității ne este aproape, însă nici măcar acesta nu ne este garantat.