Am fost recent în Italia cu treburi, în acest iulie toride, în regiunea Toscana, și nu am ratat ocazia de a face în weekend și puțin turism cultural în Florența, orașul unde a început Renașterea prin operele lui Dante, Giotto și Michelangelo. Am avut poftă să revăd capodoperele din Galeriile Ufizzi, iar la sfârșitul vizitei, după vreo șase ore de contemplare a unor picturi uluitor de frumoase, de la cele ale lui Boticelli la acelea ale lui Rafael, mă simțeam dominat de un sentiment de satisfacție, dar și epuizat, copleșit, amețit, incapabil să mai asimilez ceva. Să fi fost doar de la oboseala acumulată și de la căldură? Brusc mi-am adus aminte că în literatură se vorbește despre un așa numit „sindrom Stendhal” de care sunt atinși cei care vizitează Florența. Să fi fost și eu victima acestuia?
Iată despre ce este vorba. Să mergem înapoi în timp la început de secol nouăsprezece, când începea să prindă contur acel proiect aristocratic al Marelui Tur despre care am vorbit cândva aici. Marele scriitor francez Marie-Henri Beyle, cunoscut sub pseudonimul „Stendhal”, autorul romanelor „Roșu și negru” și „Mânăstirea din Parma”, a descris impresiile sale de călătorie în cartea „Roma, Napoli si Florenta”. Într-un fragment povestește ce a simțit atunci când a vizitat Catedrala Santa Croce si a vazut pentru prima oară în viața sa faimoasele fresce de pe tavan pictate de Giotto: „Eram într-un fel de extaz, din ideea de a fi în Florenta, aproape de marii bărbați ale căror morminte le văzusem. Eram absorbit în contemplarea frumuseții sublime. Am ajuns în punctul în care am întâlnit senzații divine. Totul a vorbit atât de viu sufletului meu. Ah, dacă aș putea să uit. Am avut palpitații ale inimii, ceea ce berlinezii numesc ‚nervi’. Viața mi s-a scurs. Am mers cu teama de a cădea.”
După ce Stendhal a publicat cartea, acest fragment a devenit celebru pentru că și alții au recunoscut că s-au aflat într-o stare asemănătoare după ce au vizitat diverse loccuri din Florența, cei mai mulți după parcurgerea Galeriilor Ufizzi. Unii o numesc „Boala turistului”, alții preferă expresia „Boala artei”.
Expresia „Sindromul Stendhal” a fost propusă târziu, abia în anul 1979, de către psihiatrul italia Graziella Magherini pe când conducea una dintre secțiile Spitalului Santa Maria Nuova din Florenta. Drept urmare, se folosește și expresia „Sindromul Florența”. Boala apare ca urmare a expunerii unei persoane la opere de artă de mare frumusețe, ceea ce provoacă stări fizice și emoționale care sunt descrise în vocabularul medical prin termeni destul de diferiți, precum anxietate, ritm cardiac rapid, atac de panică, confuzie, greață, amnezie temporară, iar în cazurile grave se vorbește despre paranoia, halucinații și chiar manifestări psihotice apropiate de nebunie. Din fericire, asemenea episoade sunt de scurtă durată, de maximum duoă sau trei zile, și subiecții își revin rapid după ce nu mai sunt în contact vizual cu opera de artă, de cele mai multe ori fără să fie nevoie de o intervenție medicală.
Graziella Magherini a scris o carte, chiar cu titlul explicit „La Sindrome di Stendhahl”, despre cele 106 cazuri pe care le-a întâlnit la Florența în perioada anilor 1977 și 1986. Sunt prezentați turiști care au avut reacții emoționale severe de genul celor pe care le-am enumerat, iar părerea sa de specialist este că aceste stări de anxietate și episoade psihotice sunt de fapt tulburări latente care așteaptă ocazia să devină manifeste, capodoperele din Florența oferind-o din plin.
Am găsit și un raport medical publicat în anul 2009 în revista British Medical Journal Case Reports în care este descris cazul unui bărbat care se afla pe Ponte Vecchio și care brusc s-a simțit dezorientat în timp, a suferit un atac de panică, crezând că a fost transportat în vremea Renașterii, în timpul lui Benvenuto Cellini, vestitul artist bijutier al cărui bust se află pe pod. Alții au început să caute în istoria culturii cazuri asemănătoare și, firește, au găsit. Poate cel mai posibil candidat la „sindromul Stendhal” este marele romancier rus Fiodor Dostoievski, cel care ar fi avut câteva episoade asemănătoare unei paralizii după ce a privit celebra pictură „Hristos mort” a lui Hans Holbein. O altă celebritate culturală despre care se bănuiește că a suferit de acest sindrom este Marcel Proust.
În ultimii ani a apărut părerea că, de fapt, marii psihologi Sigmund Freud și Carl Gustav Jung au descris încă de acum aproape un secol stări asemănătoare. Astfel, Freud vorbește despre sentimente de înstrăinare după vizitarea colinei Acropole din Atena. Alții, între care și psihiatrul japonez Hiroaki Ota, asociază sindromul și cu vizitarea altor orașe, pe listă fiind Roma, Veneția și Paris. Totuși, cele mai multe cazuri de „sindrom Stendhal” sunt asociate cu pictura „Nașterea lui Venus”, capodopera lui Boticelli, aflată la Galeriile Ufizzi. Or, în acea zi chiar în fața ei rămăsesem pironit preț de câteva minute. Parcă mi-ar părea rău să nu fi fost atins măcar puțin de sindromul Stendhal, ci doar de o simplă oboseală într-o zi toridă.