Oricine are un simț minimal al spațiului și al timpului nu se poate să nu fie uluit la gândul că în urmă cu aproape două mii și patru sute de ani un european din istorica Macedonie, tânăr, virtuos și învățat, doar era elevul lui Aristotel, a cucerit rând pe rând toate teritoriile dintre vechea Grecie și actualul Samarkand, celebrul oraș din Asia Centrală, din actualul Uzbekistan. Alexandru cel Mare nu s-a oprit aici, eu o voi face tocmai pentru a celebra prezența lui și a mă lăsa ispitit de istoria acestor locuri.
Se zice că atunci când a cucerit Marakanda, așa cum se numea atunci actualul Samarkand, Alexandru cel Mare a exclamat, iar cronicarii au consemnat: „… tot ce am auzit despre Marakanda este adevărat, mai puţin faptul că este mai frumos decât mi-am imaginat vreodată”. De ce i-a plăcut atât de mult acest oraș lui Alexandru cel Matre, cel care venea dintr-un spațiu în care clasicismul se împlinise la cele mai înalte cote încă din vremea lui Pericle? Ce a văzut el acolo încât l-a impresionat atât de mult? Din păcate, deși actualul Samarkand este strălucitor și acum, el nu mai păstrează nimic din vechiul oraș al antichității. Voi încerca să explic ce s-a întâmplat și voi povesti despre ce se mai poate vedea astăzi din rămășițele vechii și glorioasei Marakande, iar despre Samarkandul așa cum arată acum voi relata în alte episoade viitoare.
Așadar, am ajunns la Samarkand și pentru a vedea antica Marakanda, măcar locul unde a fost acest oraș mai frumos decât își putea imagina Alexandru cel Mare. Orașul a fost întemeiat în secolul al V-lea î. Chr., în cadrul Imperiului Sogdian, iar în anul 329 î. Chr. a fost cucerit după un asediu crâncen de Alexandru. Aflat la marginea deșertului Kâzâlkum, cel cu nisipul roșu, și în apropiere de râul Amu-Daria, Marakanda era un punct nodal la intersecția unor drumuri comerciale care înceepuseră să se dezvolte și care vor mijloci inițial schimburile de mărfuri dintre China, India și Persia, apoi se vor extinde și spre Europa. Vestitul Drum al Mătăsii trecea pe aici. Alexandru a cucerit greu zona și a întâmpimat o rezistență dârză în timpul campaniei spre Valea Fergana. Se zice că Marakanda a fost centrul rezistenței și că locuitorii ei au luptat până la ultimul om.
Dar orașul și-a continuat existența după cucerirea alexandrină și a devenit unul dintre cle mai prospere în secolele următoare, până în timpul Hanatului Kara-Khanid care, după anul 1200, a fost invadat de hoardele mongole ale lui Ginghis Han și a fost distrus complet, făcut una cu pământul, după cum menționează diverse izvoare istorice. Întreaga zonă în care se afla orașul este acum un spațiu viran unde arheologii vor avea mult de lucru. Așadar, poate ca nicăieri în lume, avem un oraș care a fost complet distrus, dar care apoi, după 1370, a revenit la gloria de odinioară în timpul lui Amir Timur, fondatorul noii dinastii a timurizilor și a unui nou imperiu.
Este uimitor să vezi tot acest spațiu pustiu imens, contorsionat și prăfos, asemenea unui deșert rămas după o catastrofă apocaliptică, care ascunde în subteran ruinele orașului antic distrus. Firește, te gândești la forța distructivă a Hoardei de Aur a lui Ginghis Han și la felul în care vreme de câteva zeci de ani aceasta a speriat întreaga lume euroasiatică.
Într-o margine a acestui spațiu se află Muzeul Afrasiab (ortografiat și altfel, de exemplu Afrasiyab, dar hai să convenim să folosim aici această versiune ortografică a numelui eroului mitologic). Muzeul, deschis în anul 1970, expune singurele artefacte găsite în timpul săpăturilor arheologice efectuate aici, dar piesele de rezistență sunt picturile murale, descoperite și conservate in situ, care decorau pereții unei săli interioare a unei case palat din Samarkandul de dinaintea de invazia mongolă. Picturile sunt databile prin secolele șapte sau opt, în timpul Imperiului Sogdian. Descoperirea a fost făcută întâmplător, în anul 1965, cu ocazia demarării unui proiect rutier, când au dezvelit aceste ruine și au înțeles că pe acolo se afla vechiul oraș. Din păcate, de atunci nu s-a progresat în explorarea arheologică a zonei, așa că este posibil ca și alte artefacte să aștepte scoaterea la lumină.
Denumirea generică a acestor picturi murale, dată pornind de la ceea ce ele înfățișează, este „Picturile ambasadorilor”. Datarea cea mai precisă care a fost propusă ar fi între anii 648-651, atunci când hanatul dinspre vest al zonei cu populație turcică intrase în declin, iar dinastia Tang avea din ce în ce mai multă putere în Asia Centrală. Pictura de pe zidul de nord înfățișează o secvență de la un festival chinezesc, cu Împăratul vânând și Împărăteasa într-o barcă, pictura de pe zidul sudic prezintă o procesiune funerară în onoarea strămoșilor în timpul festivalului Navruz, specific lumii iraniene, iar pe zidul de est vedem o reprezentare a Indiei, cu figurile șterse ale unor astrologi și pigmei.
Ne-a mai rămas un zid, cel vestic, considerat cel principal, care înfățișează soldați care escortează ambasadori din țările din zonă, Corea, China, Iran și altele. Experții consideră că figurile centrale reprezentate în pictură sunt Varhuman, regele de atunci al Samarkandului și/sau zeița Nana. Aceste picturi murale sunt descrise și de o cronică chinezească., așa numita Carte a Ultimului Han, importantă prin aceea că descrie și cele patru mari civilizații din regiune.
Dar lucrul cel mai interesant, dincole de reprezentările diferite ale ambasadorilor, este o inscripție de pe roba unui ambasador, scrisă în limba vorbită în Regatul Sogdian și în care se face referire la regele Varhuman:
„Când regele Varkhuman Unash a venit la el [ambasadorul] a deschis gura [și a spus astfel]: „Eu sunt Pukarzate, dapirpat-ul (cancelarul) din Chaganian. Am ajuns aici de la Turantash, domnul din Chaganian, la Samarkand, la rege, iar în ceea ce privește [față de] rege [acum] sunt [aici] Și cu privire la mine nu am nicio îndoială: Despre zeii lui Samarkand, precum și despre scrisul lui Samarkand sunt foarte conștient și nici nu i-am făcut niciun rău regelui! Și regele Varkhuman Unash s-a lăsat [de la el]. Și [atunci] dapirpat-ul (cancelarul) din Chach a deschis gura”.
Astea sunt vorbele. Cât despre alte detalii privind personajele din imagini, despre originea lor și costumație, despre atitudini și obieciurile de atunci, îi las pe istoricii de profesie să ne povestească. Să ne bucurăm că la noi a ajuns acest mesaj de la o civilizație care acum este o ruină îngropată. Chiar dacă nu se va mai descoperi nimic, putem spune că mesajul din sticla aruncată în ocean a fost găsit.