21.8 C
Giurgiu
miercuri, iunie 19, 2024

Straturi istorice la Tașkent. Călătorie în timp

Tașkentul poate fi explorat în multiple feluri,...

„1 Mai” la Seul, Coreea de Sud

Am vizitat prima dată orașul Seul în...

„Broadway” de Tașkent

          Poate că un simptom semnificativ al...

Ascensiune în Munții Tian-Șan în căutarea leopardului de zăpadă

OpiniiAscensiune în Munții Tian-Șan în căutarea leopardului de zăpadă

În timpul recentei pandemii Covid-19 am scris mai multe articole, unele de opinie, altele cu statut de studii filosofice, despre ceea ce se întâmpla, ocazie cu care m-am documentat și cu privire la diversele pandemii din istoria umanității. Așa am aflat că cea mai mortală pandemie de care știm, ciuma bubonică care a durat șapte ani, între 1346 și 1353, și care a ucis, este greu de estimat, undeva spre două sute de milioane de oameni, motiv pentru care a fost supranumită „Moartea Neagră”, și-a avut originea în Asia Centrală, în zona munților Tian Șan. Întâmplarea a făcut să ajung de căteva ori pe acolo, așa că, în cele din urmă, după tatonări repetate cu privirea de la distanță și traversări rutiere, mi-am planificat și o ascensiune, imediat după pandemie, în vara anului 2022.

Munții Tian Șan fac parte din lanțul Alpino-Carpato-Himalayan, coloana vertebrală a plăcii Euro-Asiatice. Se află la nord și vest de deșertul Taklamakan, în principal în zona de frontieră dintre Kazahstan, Kârgâzstan și regiunea Xinjiang din nord-vestul Chinei, au o lungime de circa 2900 km. și ajung spre vest până aproape de capitala Uzbekistanului, Tașkent, iar înălțimea maximă este de 7.439 de metri, vârful  Jenghiș Ciokusu.  În sud se învecinează de Munții Pamir, iar la nord și est cu Munții Altai din Mongolia. Mai sunt numiți și Tengri Tagh sau Tengir-Too, ceea ce înseamnă „Munții Cerului” sau „Muntele Ceresc”.

Am ales să urc în munții Tian Șan cu ocazia unei vizite în Kârgâzstan, profitând de situarea Parcului Natural Ala-Archa la numai 35 de km. de capitala Bișkek. Drumul de acces este asfaltat și bine întreținut, iar rularea silențioasă asigură o apropiere lină de culmile înzăpezite, cu vârfuri care se apropie de 5 000 de metri., cele mai înalte fiind    vârful Semenov-Tian-Șan (4895m) și vârful Korona (4860m), pe care doar le voi privi cât voi putea de aproape, fără a avea posibilitatea de a urca până sus, fiind necesar echipament adecvat și o durată de câteva zile a expediției, partea finală fiind mai greu de escaladat din cauza stratului de gheață și zăpadă.

Parcul Ala-Archa poartă numele râului viforos care îl străbate, bine alimentat în lunile de vară din apa rezultată din topirea ghețarilor. Iar numele râului vine de la o specie de ienupăr multicolor pe care kârgâzii îl prețuiesc, căci, potrivit tradiției,  fumul degajat de lemnul ars alungă spiritele rele. Totuși, acest ienupăr nu se plantează aproape de casă deorece se crede că are puterea de a neutraliza și energia oamenilor din apropiere.

Înființat încă din din vremurile sovietice, în anul 1976, cu o suprafață de peste 160 de kilometri pătrați, Parcul Ala-Archa este în prezent bine amenajat și oferă o bază de pornire în drumeții montane de diverse grade de dificultate. Cheile râului sunt axa parcului și de aici se desprind diverse poteci care duc spre ghețari, spre vârfuri, ori pe alte două văi străbătute de râurile Adygene și Ak-Sai, alimentate de ghețari. Am urcat pe valea principală și apoi am urmat râul Adygene, bogat în păstrăvi, cu numeroase pârâiașe laterale și câteva căderi de apă. Am văzut căteva căprioare, unele foarte calme, obișnuite cu turiștii, curioase să privească întrebător cu ochii lor catifelați spre turiștii echipați cu bocanci care urcau muntele. Am văzut și mai multe marmote, sperioase și rapide în mișcări, alergând imediat spre viziuinile ingenios camuflate. Las la final spectacolul oferit de caprele negre pe culmile greu accesibile oamenilor, deplasându-se elegant și în mare viteză din stâncă în stâncă.

Dar, deși am ajuns la 2 500 de metri, acolo de unde începe arealul leopardului de zăpadă, „ilbirs” în limba kârkâză, nu am văzut niciunul, nici pe câmpurile vaste de zăpadă, nici pe pășunile cu iarbă verde și grasă, nici pe stâncile golașe. M-am mulțumit cu fotografiile de pe un panou explicativ și cu statuia sa de la intrarea în parc. Rangerii mi-au spus că leopardul de zăpadă este greu de văzut, dar că s-a realizat o monitorizare a lui și se știe ce se întâmplă cu specia, inclusiv din punct de vedere numeric. Sunt amplasate camere de filmat în parc de câțiva ani, iar prima înregistrare cu un leopard de zăpadă datează din luna mai a anului 2017.

Mi-au stârnit entuziasmul florile pe care le-am văzut, înainte de toate brândușele din specia  „Crocus alatavicus”, așa după cum mi-a spus rangerul însoțitor în timp ce îmi arăta și mai multe fotografi pentru a ilustra diversitatea acestei specii. Staminele, mai bine zis, o parte a lor, și anume, anterele masculine care produc polen, erau colorate în galben sau portocaliu, iar petalele aveau pete colorate. Culorile mi s-au părut atât de fragede, pure și luminoase, încât aproape că nu-mi venea să-mi cred ochilor.

Am întălnit destule grupuri de turiști, cele mai multe alcătuite din călători mult mai tineri decât mine, veniți aici pentru a sta câteva zile la cort în zona alpină. Unii se întorceau de pe creste, iradiind sănătate din obrajii înroșiți de soare și de vânt. Am văzut un grup de patru tineri care, după mărimea rucsacilor din spate, păreau să fi petrecut o perioadă mai lungă la înălțime. Privirile ni s-au întălnit într-un salut, așa că am îndrăznit să-i întreb dacă au văzut leopardul de zăpadă. „Sau măcar fantoma lui”, am adăugat cu inspirație, căci s-au oprit în loc. Au începu să râdă, apoi unul dintre ei, care avea agățată de gât o cameră perfomantă, dotată cu un obiectiv de mare acuratețe, s-a oprit și mi-a arătat o fotografie în care, într-adevăr, leopardul de zăpadă pășea asemenea unui prinț al înălțimilor.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole