M-am aflat la Viena pentru aproape o săptămână, în perioada 21-26 august, participând la Congresul European de Filosofie Analitică. În timpul liber am încercat să mă pun la curent cu noutățile survenite de la vizita precedentă și am căutat să găsesc noi filoane de explorare cultural-istorică. Așa mi-a venit ideea, după ce am avut o întâlnire cu un prieten care locuiește în prezent acolo, să merg înapoi în istorie pe urmele românilor care au fost locuitori ai orașului pe vremea în care Viena era capitală imperială. Am pornit de la ipoteza că spiritualitatea, forța și identitatea unui popor pot fi puse în relație și cu starea instituțiilor bisericești, acolo unde se săvârșesc ceremoniile de trecere, botezul, nunta și înmormântarea, loc în care speranța capătă certitudine prin rugăciune, iar persoanele pot conștientiza că aparțin unei comunități spirituale. Pe scurt, unde se rugau românii când se aflau în Viena imperială în secolele trecute?
Mai întâi, am descoperit chiar în centrul vechi, pe Am Fleischmarkt, nr. 13, Biserica greacă ortodoxă, cu hramul Sf. Treime, construită între anii 1782-1787 și refăcută la mijlocul secolului al XIX-lea, cu sprijinul financiar al baronului Gheorghe Sina, de origine aromână, când a căpătat actuală înfățișare neo-bizantină. Construcția bisericii a fost o consecință a Patentei imperiale a lui Iosif al II-lea din 13 octombrie 1783 prin care se acorda libertate religioasă protestanților și ortodoxilor din Imperiul Habsburgic. În ceea ce privește Transilvania, edictul iozefin trebuie cuplat cu Edictul de la Turda, ceea ce a dus la înființarea la Sibiu, în același an, a unei episcopii ortodoxe, precursoarea actualei Mitropolii a Ardealului. Dar ce se întâmpla cu ceilalți români din imperiu și, în mod special, cu românii din Viena?
Contextul istoric trebuie cunoscut. Anterior anului 1783, comunitatea ortodoxă din Viena nu era unitară, ci divizată, în principal de conflictul dintre greci și sârbi, aceștia din urmă benificiari ai privilegiilor acordate de împăratul Leopold I, motiv pentru care împărăteasa Maria Tereza a acordat Frăției Sf. Gheorghe a grecilor ortodocși, printr-un decret din anul 1776, privilegiul de a folosi o capelă. Doar după câțiva ani, în 1782, a apărut Frîția Sf. Treime, o inițiativă a ortodocșilor de cetățenie austriacă, inclusiv români. Drept urmare, la 29 ianuarie 1787, împăratul Iosif al II-lea a dat un nou decret prin care stabilea dreptul grecilor și valahilor neuniți, adică ortodocși, de a folosi fără piedici biserica din piața Am Fleischmarkt: „fiecare creștin din această religiune greacă neunită, de orice națiune sau limbă ar fi, să poată intra fără piedică pentru a-și ține slujbele în ea.” Drept urmare, românii ortodocși au folosit fără probleme Biserica Sf. Treime, dar fără ca slujbele să fie ținute în limba română.
Totuși, ulterior, a apărut așa-numita „chestiune românească”, mai ales după dualismul autro-ungar din 1867, în care este implicată și Biserica Sf. Treime din Viena. Samuel Andrievici, devenit episcop de Cernăuți, a solicitat numirea unui preot român pe lângă Biserica Sf. Treime și a fost întâmpinat cu ostilitate – supriză! – de grecii naționaliști. De ce? Era vorba despre o miză politică legată de grupul etnic al macedo-vlahilor, pe care grecii îi numeau cuțovlahi și îi considerau greci, iar românii îi considerau, pe bună dreptate, vorbitori ai unui dialect al limbii române. Încercarea de a introduce liturghia în limba română a eșuat chiar și după ce, în anul 1883, Biserica Sf. Treime a fost trecută sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei. Zece ani mai târziu, problema liturghiei în limba română s-a reglementat printr-o decizie a guvernatorului Austriei Inferioare, dar românii tot nu au fost primiți în comitetul parohial.
Drept urmare, românii ortodocși din Viena au înființat asociația „Rumänisch-griechisch-orientalischeKaiser-Jubiläums-Kirchenbau-und Kirchengründungsverein” care își propunea să construiască o nouă biserică românească în Viena. Eram deja în anul 1908, conștiința națională se dezvoltase, iar unii românii erau prosperi economic, așa că au început prin a cumpăra un apartament chiar în apropierea Palatului Hofburg, pe Löwelstraße nr. 8, unde au amenajat o capelă ortodoxă. Deși comunitatea ortodoxă românească aparținea în continuare de Biserica Sf. Treime, au obținut dreptul de a desfășura activități parohiale în această capelă, preoții fiind susținuți financiar de Fondul Bisericesc al Bucovinei.
Din păcate, proiectul ridicării unei biserici românești din temelii nu a putut fi continuat. Situația s-a complicat pe moment din cauză că s-au opus naționaliștii ruteni, care doreau și ei propria biserică, tot cu finanțare din Fondul Bisericesc al Bucovinei. După Primul Război Mondial datele problemei s-au schimbat radical și au fost clarificate în anul 1926: României i-a fost transferat Fondul Bisericesc al Bucovinei, iar statul român a renunțat la orice pretenție asupra Bisericii Sf. Treime, comunitatea românească ortodoxă rămânând cu parohia din Löwelstraße, devenită de sine stătătoare. O eventuală construire a unei noi biserici românești trecea astfel în sarcina Regatului României, dar prioritățile momentului erau altele. Fapt remarcabil prin continuitate și statornicie, capela noastră din centrul Vienei, Löwelstraße nr. 8, funcționează și astăzi.