Poate că un simptom semnificativ al schimbărilor prin care trece Tașkent-ul în prezent și al direcției în care se îndreaptă este și transformarea străzii Sayilgokh dintr-un loc aproape pustiu și abandonat pe la începutul anilor 1990 într-o arteră cate pulsează de viață și care atrage orice vizitator al orașului. Ea a devenit acum o pietonală cu numeroase magazine, restaurante, dar și spații pentru vânzătorii de artefacte și vechituri, iar importanța în spațiul public i-a fost subliniată și prin supranumele pe care l-a primit, nimic altceva decât „Broadway”, prin analogie cu faimoasa stradă din New York. Desigur, comparația nu trebuie făcută decât la nivelul simbolic al unui topos urban și din perspectiva unui imaginar generos în acordarea de semnificații funcționale. Localnicii s-au familiarizat rapid cu noul nume și i-au găsit o poreclă de alint, „Brodik”.
Strada face legătura între două dintre punctele cheie ale orașului, Piața Amir Timur, în apropierea căreia se află Muzeul Amir Timur, acolo unde istoria este povestită prin asumarea acestuia drept „erou fondator” și marcă a identității istorice, și Piața Independenței, cu parcul înconjurător, despre care am vorbit într-un episod anterior. Tot în zonă se mai află sala de concerte „Zarafshan” și două centre comerciale „Poytaxt” și „Zarafshan”, unde se găsesc brand-uri internaționale. Dar nu posibilitățile de shopping mă interesează.
Brodik-ul este o oază urbană, în sensul că aici orașul aglomerat cedează în fața unui alt tip de vibrație, unde poți respira altfel, relaxat și profund. Galeriile de artă oferă deopotrivă pictură tradițională și modernă, magazinele de suveniruri se întrec în oferte inspirate de istoria locului, iar restaurantele și terasele concurează cu specialități din bucătăria locală, central asiatică, precum și de inspirație internațională. Câțiva muzicieni și actori stradali întrețin atmosfera, iar vânzătorii de vechituri te ademenesc cu tot felul de rămășițe sovietice, inclusiv uniforme militare și broșuri proletcultiste.
Intru în câteva negocieri și de fiecare dată reușesc să reduc prețul inițial de vânzare până spre jumătate,. Tocmai când eram pe cale să-l conving pe un bătrân bărbos să-mi dea la pachet, aproape pe un preț de nimic, două afișe, unul cu filmul Andrei Rubliov al lui Tarkovski, altul cu Nikita Mihalkov în Bărberul din Siberia , o aud pe Ioana strigându-mă pe un ton al urgenței. Se oprise în fața unui caricaturist și încerca să se înțeleagă cu el, dar se pare că se blocase într-un detaliu. Desenatorul îi arăta spre modelele de portrete și o invita să aleagă unul dintre ele, însă ea dorea cu totul altceva, diferit de prototipurile existente. Ioana cumpărase un șal și dorea un potret discret sub șalul ocrotitor, îmbrobodită, însă pictorul ambulant o vroia descoperită, cu fața în lumina solară. Am intervenit și, după o scurtă conversație în limba engleză, l-am făcut să înțeleagă desprre ce era vorba. A acceptat și a început lucrurl cu tușe rapide din creion, cu mare dexteritate, bucuros că înțelesese dorința comanditarei. Dar era încă nedumerit, așa că a riscat o întrebare:. Traduc în limba română continuarea dialogului nostru:
– Doamna este frumoasă, de ce vrea un portret cu capul acoperit? E musulmană?
– Nu, este creștin ortodoxă.
Răspunsul meu l-a făcut să tresară, apoi a stat o clipă pe gânduri și a stabilit cu o precizie care îl încânta:
– Voi sunteți din România, nu-i așa?
– Da, am confirmat eu.
– Eram sigur, vorbiți un fel de italiană, știu eu, când eram copil am văzut filme de la voi…
– Ce filme?, am întebat eu, curios să aflu ce se putea vedea aici, în Asia Centrală pe vremuri.
– Îmi amintesc, a căzut el pe gânduri, era un film cu un comisar, mare pistolar…
– „Ultimul cartuș”?, am încercat să-l ajut, știind că filmele lui Sergiu Nicolaescu circulau prin fosta URSS.
– Exact!, a strigat el cu bucurie și uimire, mirat că am ghicit din prima. Au fost mai multe, dar sigur și „Ultimul cartuș”, țin minte, pentru că noi îl aveam pe Ali Khamraev. „Al șaptelea cartuș” l-ai văzut?
– Da, cred că știu de filmele lui Khamraev, erau un fel de western-uri, așa-i?
– Bravo, îți fac un portret pe gratis, erau ale noastre, filmate aici, în deșert și în munți. Erau western-uri așa cum și Brodik este Broadway, adăugă el cu înțelepciune.
– Eu le zic eastern-uri. Se făceau și pe la noi, i-am răspuns, amintinu-mi de „seria ardelenilor” a lui Dan Pița și Mircea Veroiu, precum și de producțiile DEFA în care apăreau Iurie Darie și Colea Răutu.
Discuția a trebuit să înceteze pentru că Ioana s-a interpus arțăgoasă în conversație pe românește, zicându-mi:
– Hai, lasă-l, dacă nu iese bine, tu-l plătești!
Mâinile maestrului nu stătuseră însă o clipă în timpul conversației și desenul era aproape gata. Îl ridică de pe șevalet și ni-l arătă. Era o Ioană misterioasă sub șalul învăluitor. Dar maestrul o abandonă imediat și își ținu promisiunea pe care mi-o făcuse. Într-un minut, din câteva tușe, portretul meu era gata. L-am îmbrățișat, iar el, fără să mai stea pe gânduri sau să-i ceară acordul, a îmbrățișat-o pe Ioana.
– Să vii la noi, în România!, i-a zis ea la despărțire pe un ton șugubăț, îmbujorată, lascivă și generoasă, aproape cucerită de maestru, știind însă că șansele de a-l mai vedea vreodată erau aproape nule.