Am ajuns la Buhara și am trecut prin Buhara de două ori, o dată venind dinspre Samarkand, a doua oară dinspre Khiva. Situată pe Drumul Mătășii, Buhara a fost nu doar loc de popas prin șansa naturală de a fi efectul unui izvor de apă și, prin urmare, oaza mult așteptată de călătorii care traversau cu cămilele Deșertul Roșu, ci și loc de meditație și centru de putere. Sunt înclinat să dau crezare ipotezei după care numele său vine din sanscrită, de la vihāra, ceea ce înseamnă „mănăstire budistă”, loc al cunoașterii și înțelepciunii. Aceasta ar confirma anterioritatea orașului în raport cu extinderea islamului, adică o vechime care ne duce înapoi până la o contemporaneitate cu Alexandru cel Mare și celălalt mare oraș din zonă, fosta Makaranda, actualul Samarkand.
Oricum, Buhara nu este doar un centru, ci un epicentru prin importanța sa culturală, religioasă și politică. Mai rar mi-a fost dat să văd o asemenea densitate de monumente de mare valoare artistică. Aici a renăscut cultura persană în noua versiune islamică, aici a fost inima Imperiului Samanid, aici au trăit prin secolul al IX-lea imamul Al Buhari, poate cel mai important cărturar din istoria ramurii sunite a islamului, dar și Rudaki, fondatorul noii poezii persane, în fine, aici s-au succedat diverse imperii, inclusiv cel timurid, apoi Hanatul de Buhara și, până la cucerirea de către Armata Roșie, Emiratul de Buhara.
Sunt atât de multe de văzut, iar detaliile sunt atât de surprinzătoare și atât de semnificative cultural, artistic și politic, încât, mărturisesc, în cele două vizite pe care le-am făcut nu am reușit să le epuizez și să le fixez pe retină și în memorie așa cum îmi place mie, ca și cum le-aș duce în eternitate.
De aceea, mă mulțumesc să fac doar câteva recomandări prin care să indic ceea ce ar trebui neapărat văzut într-o vizită de două zile. Pentru economisirea timpului și pentru ambianță este de preferat un hotel în zona veche, de unde ai toate obiectivele la o distanță confortabilă pietonal, plus că poți rămâne seara până la orele cele mai târzii, când străzile se golesc. Orașul te fascinează prin planul său artitectural, cu diverse funcționalități pentru un centru religios care a căpătat renumele de „stâlp al islamului” pentru multitudinea medreselor, adică a școlilor de învățătură religioasă. A fost deopotrivă un oraș fortificat (fortificația se păstrează și poate fi văzută în toată amploarea ei), dar și un centru comercial (atât de important încât a dat numele său covoarelor care erau aduse aici în special din zonele Turkmenistanului de astăzi pentru a fi vândute la preț bun, căci „covorul de Buhara” a rămas și acum un renume al calității), mereu în competiție cu Samarkand și Khiva.
Trebuie văzut neapărat complexul Po-i-Kalyan, din centrul istoric al orașului, alcătuit dintru-un minaret, o moschee și o medresă, unul dintre cele mai impozante din Asia Centrală. Minaretul și moscheea au fost finalizate în anul 1127, dar în anul 1220 orașul a fost supus unui asediu de 15 zile de către Ginghis-han și moscheea a fost distrusă complet. Nu se știe cu adevărat de ce minaretul a fost cruțat de la distrugere, așa că legendele încearcă să ofere o explicație. Eu rămân la aceea că impozantul minaret circular, cu un diametru la bază de 9 metri și o înălțime de 45 de metri, construit din cărămidă, a fost păstrat ca turn de observație. Sunt de acord și cu ipoteza că minaretele din Asia Centrală sunt urmașele turnurilor zoroastriste în care ardea focul, cuvântul arab „manāra” însemnând chiar „turn cu foc”. Moscheea a fost reconstruită în timpul dinastiei timuride, fiind gata în anul 1514, egală ca mărime cu moscheea Bibi-Khanum din Samarkand, cu o capacitate de 10 000 de credincioși. Medresa a fost construită la câțiva ani după aceea și este remarcabilă arhitectonic și decorativ.
Trec de la măreția acestui complex la o mică bijuterie arhitectonică, mausoleul lui Ismail Samani, în formă de cub, construit în secolul al IX-lea, cu decorațiuni care combină motive zoroastriste și islamice. Fațada din cărămidă este de o finețe uluitoare, dând monumentului unicitate. Ismail Samani a fost fondatoul Imperiului Samanid după ce s-a desprins din Califatul abasizilor care avea capitala la Bagdad. Trebuie spus că tadjicii se consideră descendenții lui Ismail Samani și că moneda oficială a Tadjikistanului, adoptată după ieșirea din URSS, se numește „somoni”.
Tot la fel de mult mi-a plăcut și un alt monument de dimensiuni mici, tot din secolul al IX-lea, fosta moschee Magoki Attori, inițial tot un templu zoroastrist, și care ar fi supraviețuit invaziei lui Ginghis-han pentru că, legendă sau adevăr, a fost acoperită cu nisip de localnici. Într-adevăr, nivelul ei este sub cel actual și a fost excavată în anul 1935, dându-i-se funcția de muzeu în care covoarele sunt principalele exponate. .
Nu trebuie uitată cea mai mediatizată moschee din Buhara, Char Minar, renumită pentru cele patru turnuri ale sale cu cupole albastre, fiecare cu propriile modele decorative. Cred că cea mai bună interpretare este aceea potrivit căreia decorațiunile sunt reprezentative pentru cele patru religii din zonă, adică peștele pentru creștinism, roata pentru budism, apoi motive zoroastriste și islamice. În prezent se organizează ceremonii ale sufiților în care liturghia propriu zisă este însoțită de recitări și muzică vocală și instrumentală.
În fine, merită vizitat și Palatul Shirbudun, reședința ultimului emir de Buhara, cel care a fost pus pe fugă de Armata bolșevică, după ce anterior ratase diplomatic negocierile cu trimișii Imperiului Britanic. Se zice că s-a supărat pe trimisul britanic și l-a întemnițat deoarece acesta a făcut trei greșeli, și anume, a intrat călare în palat, nu a adus daruri și s-a retras cu spatele din fața emirului Emirul a scăpat cu viață, dar și-a pierdut comoara, unii istorici bănuind că a fost conficată de simpatizanții bolșevici și folosită pentru a finanța Revoluția. Lângă palat se află o moschee cu patruzeci de coloane, și ea altceva decât ceea ce vezi de obicei.
Ar mai fi foarte multe de spus și de văzut, rămâne ca fiecare să descopere fascinația Buharei așa cum îi place. Mi-au plăcut mult și oamenii, deschiși și veseli, bucuroși să aibă o conversație cu cineva venit din alt spațiu geografic. Să nu uitați de atelierul de păpuși, acolo unde sunt arătate secrete meșteșugărești și unde sunt expuse și câteva păpuși care reprezintă persoane celebre, chiar și un Einstein.
Într-adevăr, acum, cânt scriu despre Buhara, îmi dau seama că mi-a plăcut ca spațiu cultural. Pe aici prin zonă s-a născut Avicenna, unul dintre marii intelectuali ai anului 1000, un fel de Aristotel al culturii arabe, și tot pe drumul Buharei a călătorit Nastratin Hogea (Nasreddin Hodja), personaj care a ajuns până în copilăria noastră. Că-i vară, că-i iarnă, o fotografie cu Nastratin călare pe măgar este o obligație culturală. Vă mai amintiți? Se zice că niște copii l-au zărit pe Nastratin ieșind din vie cu două coșuri pline cu struguri puse pe măgarul său. S-au adunat în jurul lui și l-au rugat să le dea și lor niște struguri. Nastratin a luat un ciorchine și i-a dat fiecăruia câte un bob. Copii au întrebat nemulțumiți: „De ce ne dai doar un bob?” Nastratin a replicat „Nu este nicio diferență de gust între un ciorchine și un bob!”, apoi și-a continuat drumul.