3.9 C
Giurgiu
marți, decembrie 5, 2023

Ascensiune în Munții Tian-Șan în căutarea leopardului de zăpadă

În timpul recentei pandemii Covid-19 am scris...

Din nou despre cetate

Fără să mi-o ceară oficial, Primăria și...

Melanezieni și austronezieni. Cine sunt papuașii?

Așa cum am promis, revin cu povestea...

Căciula de astrahan

OpiniiCăciula de astrahan

În călătoriile mele prin stanurile din Asia Centrală am văzut multe oi, dar nicio poveste despre ele nu o egalează pe aceea a rasei Karakul, fie și pentru că duce la căciula de astrahan, încă un caz în care un nume propriu, acela al orașului rusesc Astrahan, situat pe Volga, în aproprierea Mării Caspice,  a devenit un substantiv comun, denumind blana obținută de la oile din rasa Karakul. Ce leagă atunci oile rasei Karakul  din Asia Centrală de orașul Astrahan de pe Volga? Și de unde până unde căciulile de astrahan?

Să începem cu numele „Karakul” ca denumire geografică.  Cei din Tadjikistan mi-au spus că numele vine de la ei, de la lacul Kara-kul, care înseamnă „lac negru”, în împrejurimile căruia pășteau oile care au umplut toată zona aridă a centrului Asiei. În Uzbekistan, acolo unde am văzut numeroase turme, mi s-a spus că rasa este originară din acele locuri, mai precis din zona fostului hanat al Horezmei. Cea mai veche însemnare asupra comerțului cu piei de miel o avem de la georgaful arab din secolul al X-lea, Ibn Haukal. Următoarea vine de la Marco Polo, trei secole mai târziu, surprins de calitățile pieilor negre de miel. În secolul al XV-lea pieile oilor din rasa Karakul ajung în Rusia, aduse de scriitorul rus Afanasy Nikitin, pasionat de călătorii, originar din Tver. Se stabilesc rute comerciale de transport ale pieilor negre de karakul pe vechiul Drum al Mătăsii, folosind tot cămilele. Intră în joc negustorii din Khiva și Bukhara, iar orașul rusesc Astrahan devine centrul de stocare și distribuție, de acolo fiind trimise spre Moscova, Nijni Novgorod, Tver sau Tobolsk. Ca urmare, pentru ruși pieile veneau de la Astrahan, așa că numele propriu al orașului a devenit nume al acestui gen de piei negre de miel și a început să se vorbească despre materialul numit „astrahan”. Și cum locuitorilor din Astrahan și de pe Volga le-au plăcut vestitele căciuli, acestea au început să fie numite căciuli de astrahan. Sub acest nume au ajuns în Europa, începând să fie prețuite de la Leipzig până la Londra, ba chiar au traversat și oceanul pâmă la New York, fiind deosebit de apreciate pentru finețea lor.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea hanatele și emiratele din Asia Centrlă au deținut monopolul astrahanului și au făcut afaceri frumoase. La început de secol douăzeci a început expansiunea oilor din rasa karakul  dincolo de hotarele Asiei Centrale. Spre sud, în Afganistan, rasa fusese deja adaptată. Au ajuns și în Europa, inclusiv în România.  Se știe că în anul 1907 șase oi care au ajuns de la Bukhara în Austria au fost apoi transportate în Africa de Sud-Vest , astăzi Namibia, și s-au adaptat climatului arid de acolo, asemănător cu cel din Asia Centrală, unde sunt cele două cunoscute deșerturi, Karakum și Kâzâlkum. Acest karakul namibian nu a mai fost numit „astrahan”, ci „svakara”, o abreviere de la numele Africii de Sud Vest. În călătoria mea în Namibia am întrebat despre aceste turme de oi karakul și m-am bucurat să văd acei miei cu blana mătăsoasă și creață. Namibienii fac nu doar căciuli, ci și  paltoane, foarte scumpe și căutate pe piața produselor de lux.

Oile karakul sunt crescute până la maturitate pentru a naște mieii care sunt sacrificați în primele două-trei zile de la naștere, sunt jupuiți, iar pielea se bagă la argăseală și i se face un tratament chimic care asigură o rezistență deosebit de puternică, chiar de zeci de ani, încât o căciulă de astrahan poți să o porți toată viața, poate să o lași și moștenire. Prin metode selecționiste s-au putut obține variații și în privința culorii. Genetic vorbin, astrahanul este negru, iar prin selecție s-au obținut culori de gri pur, ori combinații de negru cu gri, chiar și un gri care bate în nuanțe de albastru, ori alte nuanțe maronii. În cele din urmă, s-a obținut și astrahan alb, mai bine zis svakara, căci în Namibia a fost obținută culoarea albului lăptos.

Pielea de astrahan a devenit o prezență în moda europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea și la început a fost doar apanajul unei elite. Mai cu seamă soțiile oficialilor guvernamentali de rang înalt se afișau cu haine de blană de astrahan. O asemenea haină era o marcă a poziției sociale. Ulterior, purtarea strahanului s-a democratizat. Din anii 1980 putem vorbi despre o nouă epocă, astrahanul devenind un material folosit de creatorii de modă. A fost folosit pentru diverse croieli de haine, de la linii clasice la nonconformisme în stil poncho. Vestitul Ralph Lauren a propus combinații artistice surprinzătoare, inclusiv decorații cu șnururi.

Îmi amintesc povestea mamei despre un unchi care, după ce a făcut o negustorie reușită cu ceapă de Buzău înainte de începerea celui de Al Doilea Război Mondial, și-a cumpărat o căciulă de astrahan. Căciula i-a supraviețuit și, deși se uzase, a avut locul ei într-un șifonier până când casa ne-a fost demolată în timpul regimului comunist. Atunci i-am pierdut urma, am uitat de ea, iar acum, nu mai am pe cine să întreb care i-a fost soarta.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole