Așa cum îi stă bine unui călător care vrea să aibă experiențe cât mai complete, am făcut drumul dintre Samarkand și Buhara de două ori, o dată dată de la Samarkand la Buhara, a doua oară de la Buhara la Samarkand, prima dată iarna, a doua oară într-o vară fierbionte, și mărturisesc că a meritat, pentru că, aș putea spune, parcă nu a fost același drum dacă stau să iau îm considerare impresiile pe care le-am avut. Chiar dacă sub aspect cognitiv, al adevărurilor eterne, unele lucruri s-au repetat, trăirile mele de călător au fost diferite și m-au îmbogățit, altfel zis, am mai multe de povestit.
Între Samarkand și Buhara sunt vreo 270 de lm, nu-i adică o distanță mare, dar în sapațiul Asiei Centrale distanțele sunt percepute altfel, raportate întodeauna la condițiile de drum. Se lucrează la modernizarea acestui drum, după standardele europene ar fi vorba despre lărgirea acestuia și îmbunătățirea suprafeței de rulare. Unele porțiuni au fost finalizate, altele sunt încă în lucru. Drumul este considerat o prioritate națională deoarece a renăscut ideea vechiului Drum al Mătăsii, o soluție practică pentru transportul internațional dinpre Orient spre zona Caspică și mai departe spre Europa. Totuși, starea actuală a drumului nu permite o viteză prea mare, așa că cel mai rezonabil este să îți programezi cam cinci ore, adică o medie de circa 50 de km pe oră. Dacă faci un popas mai lung pentru a mânca ceva sau pentru a vizita vreun obiectiv, atunci mai adaugi timp la total, așa că indiferent de unde pleci, din Samarkand sau din Buhara, ajungi în celălalt oraș cam la ultimele ore ale după amiezii.
Drumul străbate zona de mijloc a Deșertului Kîzîlkum, al cărui nume înseamnă nimic altceva decât „nisip roșu” în limbile turcice, fiind, cu o suprafață de aproape 300 000 de km pătrați, doar al șaisprezecilea din lume. Deșertul se află între râurile Amu-Daria și Sîr-Daria, într-o zona istorică Sogdiană, numită și Transoxania, cea mai mare parte pe teritoriul Uzbekistanului, dar, până la limita fluviilor menționate, și pe teritoriul Kazahstanului la nord și al Turkmenistanului la sud. Deșertul are forma unei câmpii majoritar plane, dar și cu zone unde sunt dune sau văi, altitudinea medie fiind de circa 300 de metri.
Drumul străbate acest peisaj, dar deșertul este din ca în ce mai puțin prezent deoarece s-au dezvoltat de-a lungul său numeroase exploatații agricole care încearcă să folosească cu parcimonie orice sursă de apă. Pe măsură ce te apropii de Buhara apar din ce în ce mai multe plantații de bumbac și imaginea acestora îți dovedește puterea transformatoare a omului asupra planetei. Așa că nu trebuie să te aștepți să vezi cămile bactriene sau dromaderi, ci o circulație rutieră relaxată și destul de multă vegetație și viață urbană. Nu sunt amenajate prea multe spații de utilități unde să găsești restaurante, dar te descurci, nu ai venit până aici ca să ai pretenția să te ofilești prin locații bune pentru leneși. Când am străbătut drumul într-o iarnă la început de ianuarie am oprit într-o piață unde am găsit și banane, iar când l-am parcurs vara am oprit spre final în apropriere de Samarkand, ademeniți de mirosul pâinii calde coapte într-o brutărie tradițională.
De fiecare dată când am parcurs drumul am oprit pentru a vizita câte ceva. Atunci când am venit dinspre Buhara spre Samarkand am oprit la intrarea în Samarkand la un Muzeul al satului situat în zona denumită „lut bun”, acolo unde poți vedea lucruri interesante și poți afla câte ceva despre meșteșugul fabricării hârtiei din coaja lemnului de dud, numită sugetiv „hârtie din mătase”, dacă e să ne reamintim că frunzele de dud sunt hrana viermilor de mătase. Când am venit dinpre Samarkand spre Buhara am oprit, în apropiere de Buhara, la Sitora-i-Mokhi-Khosa, reședința de vară a ultimului emir, amator de păuni și cu un harem supradimensionat. Palatul merită vizitat, este surprinzător pentru că arată eforturile emirului de fi în ton cu moda europeană, conectat la Occident prin intermediul știrilor care veneau de la Sank Peterburg, adept al straielor europene și al modernizării ceremoniilor cotidiene ale vieții de la palat. Acest ultim emir a prins Marea Revoluție Bolșevică din octombrie 1917 și a pierdut tot, trădat de toți. Circulă o legendă privind ascunderea comorilor sale într-o peșteră, dar, deși i-ar fi ucis pe toți cei care au facilitat transportul, ulterior n-ar mai fi găsit nimic. Cât privește renumele haremului său, întra-adevăr, îți dai seama cât de numeros era după dimensiunile bazinului în care se îmbăiau cadânele. Să fi fost suta, se poate, nu zic nu. Și se mai zice că emirul făcea alegerea urcându-se într-un turn de unde le observa pe consoartele sale. Acum bazinul este gol, dar tradiția păunilor care se plimbă liberi prin curte s-a păstrat.
Cea mai importantă localitate de pe drum este orașul industrial Navoi, după numele poetului Alișer Navoi din secolul al XV-lea, pe vremea când cele cinci stanuri desemnau împreună Turkistanul, o regiune împărțită în diverse formațiuni statale mai mici de tipul hanatelor sau emiratelor. Orașul, locuit încă de la începuturile Drumului Mătăsii, așa cum arată dovezile arheologice, a renăscut după anii 1970 ca centru industrial ca urmare a descoperirii în deșert a unor zăcăminte de aur, uraniu, bauxită, argint, gaze naturale și petrol. În prezent are spre 200 000 de locuitori și este sediul unor firme ale industriei extractive, unele în format de joint venture cu corporații din străinătate.
În apropiere de Buhara, spre sud, în zona de luncă numită „tugai” a râului Amu-Daria se află două mari rezervații naturale în care trăiesc cerbi de Buhara, mistreți, fazani, vulturi aurii, dar și specii mai rare, așa cum ar fi gazela persană, calul lui Przewalski sau calul sălbatic (am vorbit despre el într-un text anterior), ori dropia. Se fac eforturi pentru a se asigura conservarea biodiversității în condițiile schimbărilor climatice, cu veri din ce în ce mai secetoase, și ale creșterii nevoilor de apă pentru sistemul de irigații fără de care culturile agricole ar fi compromise.
Așadar, din orice direcție ai veni, ajungi la destinație spre seară, după ce faci și vizitele pe care le-am recomandat. În Samarkand sunt o mulțime de hoteluri, îl poți alege pe acela care îți convine din punctul de vedere al raportului dintre preț și calitate. Seara trebuie neapărat petrecută la un restaurant tradițional, sunt câteva de notă maximă. Dacă, dimpotrivă, ai venit dinspre Samarkand și ai ajuns în Buhara, aici ai de ales între hotelurile din orașul vechi și cele din orașul nou. Eu am testat ambele variante. O dată am stat în centrul orașului vechi la un excepțional hotel tradițional cu numele marelui matematician, poet și enciclopedist Omar Khayam (frumos – nu? – ca un hotel să aibă numele unui mare intelectual), iar cina am luat-o la o terasă din apropiere, cu felul principal un berbecuț ca-n povești. Situarea ultracentrală permite și un tur de noapte printre medrese, turnuri și moschei. Surpriza acelei nopți a fost un concert în micul parc din centru, cu femei în vârstă dansând. A doua oară am stat la un hotel modern din orașul nou și am luat cina la un restaurant din zonă. Mărturisesc că pe placul meu a fost prima alegere, cartiere moderne găsești oriunde în lume.
Și să nu uităm să privim spre bolta cerească, aducând omagiu lui Omar Khayam:
A stelelor rotire care-nconjoară firea
Provoacă amețeală la cei din valea lunii.
Khayam, ține-te bine de firu-nțelepciunii
Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.
- Traducerea îi aprține lui George Popa.