Dacă v-ați îngrijorat deja că nu aveți suficiente cunoștințe de geografie politică, nu aveți de ce să o faceți, este o alarmă falsă, dar nu o farsă. Republica Užupis există, însă este doar un proiect cultural.
Deși are o Constituție și un prim ministru, Republica Užupis, oricât de reală ar fi, cu granițe, locuitori și infrastructură, rămâne o ficțiune, dar, paradoxal, mult mai durabilă decât efemera Republică de la Ploiești, tocmai pentru că la momentul proclmării nu a avut nicio țintă politică și așa a rămas, ea a fost doar „pentru”, nicidecum împrotriva a ceva. Res publika Užupis a fost fost proclamată de artiști și literați din Vilnius, capitala Lituaniei, la data de 1 aprilie 1997, – ce păcăleală! – numele ei însemnând nimic altceva decât „dincolo de râu”, adică de cealaltă parte a râului Vilna, fiind de dimensiunile unui cartier, de vreo 60 de hectare, cu o populație de circa 7000 de locuitori, dintre care în jur de o mie sunt artiști cu acte în regulă, adică cu domiciliul și atelierele de lucru în republica lor.
Am vizitat prima oară Republica Užupis în urmă cu mai bine de două decenii, într-o vară, iar principalele amintiri sunt legate de amuzamentul trecerii graniței, căci au și o vamă la intrarea pe podul de peste râu, cu o pancartă în cinci limbi, precum și de căldura toridă care golise strada principală, cei mai mulți dintre artiștii fiind retrași preventiv în locuri mai răcoroase. Am revenit în anul 2023, în minivacanța de 1 decembrie, când m-am dus să văd și placa dezvelită în ianuarie 2016 de ambasadorii României și Republicii Moldova, a 26-a placă de acest fel care reda Constituția Republicii Užupis într-o altă limbă, de acastă dată limba română (între noi fie vorba, în seara acelei zile a fost și o recepție la care s-a băut vin provenit de pe ambele maluri ale Prutului).
Republica Užupis nu este chiar o singularitate, ea este comparabilă, într-un fel sau altul, dar mai cu seamă în privința stilului de viață boem și libertin, cu cartierul Montmartre din Paris sau cu așa-numitul oraș liber Christiania din Danemarca, de fapt, un cartier al orașului Copenhaga. Cu ocazia celei de-a doua vizite am avut la dispoziție o zi, așa că m-am lăsat furat de atmosferă, am zăbovit prin cartier, i-am străbătut străzile și am intrat în vorbă cu locuitori republicani. Am aflat multe despre istoria acestui loc și împărtășesc aici câte ceva.
Pe la începutul modernității, prin seecolul al XVI-lea, atunci când a fost construit primul pod peste râu, cei mai mulți dintre locuitori erau evrei, marea majoritate a urmașilor lor fiind deportați sau uciși în timpul Holocaustului, iar cimitirul de pe deal a fost distrus de sovietici. Multe dintre casele abandonate au fost ocupate de personaje marginale social, dar după declararea independenței și ieșirea Lituaniei din URSS, locul a adunat din ce în ce mai mulți artiști și a urmat declararea republicii.
Republica are toate semnele convenționale ale statalității, așa cum spuneam, o constituție scrisă de Romas Lileikis (președintele poet și muzician al republicii) și Tomas Čepaitis, un drapel (conturul unei palme pe fond alb, interiorul fiind albastru iarna, verde primăvara, galben vara și roșu toamna) și un imn, plus monedă proprie (doar simbolică, neavând putere de circulație), președinte, prim ministru și cabinet împărțit pe ministere, inclusiv Minister de Externe, precum și o armată, se zice că din vreo 11 bravi soldați, toți rezerviști. Principalul monument de for public este statuia unui înger care suflă în trompetă, dezvelită în Piața Centrală în anul 2002.
Un eveniment despre care mi-au vorbit câțiva uzupieni l-au reprezentat vizitele celui de-al paisprezecelea Dalai Lama, prima în anul 2013, a doua cinci ani mai târziu, ocazie cu care a plantat un copac în noua Piață Tibet din Republică. De asemenea, Papa Francisc a binecuvântat Republica și Constituția ei atunci când a vizitat Vilnius în același an 2018. Alte personalități sunt ambasadori declarați și recunoscuți, așa cum ar fi regizorul Jonas Mekas, criticul de artă Constanța Doroșenko sau designer-ul Nelly Ben Hayoun. Alți ambasodori reprezintă spiritul republicii, așa cum ar fi Ambasadorul republicii printre păsările colibri, Ambasadorul pentru cunoaștere, ori Ambasadorul fluieratului pe străzi.
Cred că acum devine clar că Republica Užupis este o stare de spirit, o încercare ironică și amuzantă de a da lumii o dimensiune ludică, intelectuală și umanistă. Probabil că cel mai cunoscut produs cultural al Republicii este Constituția sa. Cele 38 de articole sunt precedate de un motto alcătuit din trei imperative: împreună paradoxale „Să nu lupți!”,„Să nu învingi!” „Să nu te predai!”. Articolul 1 stabilește relațiile cu râul Vilna, cel mai important vecin geopolitic: „Oamenii au dreptul să locuiască pe râul Vilbna, râul are dreptul să-i inunde”. Articolul 5 precizează că orice om are dreptul să fie o individualitate, iar articolul 12 se ocupă de drepturile altor ființe vii, enunțând că „Un câine are dreptul de a fi câine”. Expresie a libertății absolute, articolul 37 anunță că „Oamenii au dreptul de a nu avea drepturi”, după ce, anterior, alte două articole, 16 și 17, propun un dualism contradictoriu, „Oamenii au dreptul de a fi fericiți” și, respectiv, „Qamenii au dreptul de a fi nefericiți”. În fine , un grup din Munchen, oameni și robotul Roboy, a adăugat un amendament: „Orice inteligență artificială are dreptul de a crede în voința de bine a umanității”.
Am trăit în Republica Užupis aproape o zi și m-am simțit bine. Desigur, nu aceasta-i soluția practică pentru a salva lumea, dar un asemenea exercițiu ne înseninează frunțile măcar până la următorul răsărit.
