Zilele trecute eram la Cinematecă să revăd filmul „Amacord” al lui Fellini și m-am bucurat că un student de-al meu era deja cu biletul în mână, nerăbdător să vadă o operă de valoare. Am început să vorbim derspre film și l-am atenționat că se fac trimiteri și la regimul fascist din Italia interbelică. Un domn, aflat aproape de noi, auzea cele spuse de mine și s-a băgat în vorbă: „Ce să înțeleagă el din dictatură? Nu poți să o înțelegi dacă nu ai trăit-o. Dar e mai mare dictatură acum!”, a încheiat el spre surprinderea celor care se aflau prin apropiere și îl auziseră. Două doamne care au mărturisit îndată că trăiseră în acele vremuri au început să râdă dezaprobator. Într-adevăr, este surprinzător, dar nu o rara avis, să auzi astăzi un om care a prins vremurile de dinainte de 1989 și să susțină că nu a fost rău. De ce această răsturnare de perspectivă? Să fie predispoziție, naivitate, dezinformare, memorie scurtă, ticăloșie, ori un blestem al istoriei?
Totuși, hai să ne reamintim că după 1989 spațiul public a fost populat intens de gânduri și de gândiri forjate de acea forma mentis specifică unui regim politic totalitar. Un personaj din anii 1990, autointitulat „emanație a revoluției”, credea despre sine că reprezintă poporul român și că are dreptul personal la succesiune în „monarhia de drept dialectic”, hai să numim așa statul român ținut captiv de structurile subterane ale regimului securisto-comunist. Dar acest tip de discurs în care un individ vorbește în numele întregului popor și se declară expresie a voinței sale, îl auzim și acum, după mai bine de treizeci de ani de exercițiu democratic, iar ceea ce mă alarmează este că el prinde în continuare, nu doar la persoane care nu au trăit nici măcar o zi sub comunism din simplul motiv că s-au născut după aceea, ci chiar și la cetățeni venerabili a căror primă parte a vieții s-a petrecut sub comunism. Și cred că măcar această abilitate ar trebui să o avem, aceea de a recunoaște că toți dictatorii, în orice stadiu al devenirii lor s-ar afla, uneori doar personaje grotești ale repetării istoriei în versiune burlescă, pot fi recunoscuți ușor pentru că pretind că vorbesc în numele poporului.
Presupoziția filosofică pe care se bazează un asemenea discurs poporanist este o eroare de tip esențialist, aceea de a crede că poți discuta despre popoare așa cum vorbești despre persoane și că le poți caracteriza prin trăsături de caracter, virtuți sau vicii, cum ar fi curajul sau, dimpotrivă, lașitatea. Politicienii cu instinct speculează cu abilitate posibilitățile unui asemenea tip de discurs și le spun mulțimilor ceea ce acestea sunt pregătite emoțional să audă. Această tactică a întâmpinării așteptărilor electoratului duce negreșit la câștiguri politice imediate. Problemele apar însă curând, atunci când ar trebui să fie onorate promisiunile, iar cetățeanul constată că paradisul promis rămâne tot unul pierdut, ori, chiar mai rău, că „greaua moștenire” cere din nou sacrificii.
Pe scurt, simplificând, în politică cazi întotdeauna în plasă dacă te iei numai după promisiunile celor care pretind că reprezintă întreg poporul. Aceasta-i problema: se pot câștiga alegeri în numele poporului, se poate guverna în numele poporului, dar nu se poate instaura în realitate un paradis pentru popor, cu lapte și miere distribuite egalitarist. Mai devreme sau mai târziu, iluzia se va destrăma.
De aceea, cele mai instabile și mai precare societăți, în oricare dintre formele posibile ale precarităților, de la violență civică la sărăcie extremă, sunt acelea în care ținta o reprezintă alegerea mult doritei persoane mesianice care ar reprezenta întregul popor. Experiențele noastre istorice din oricare parte a lumii confirmă că de fiecare dată când a fost urmat acest parcurs politic s-a ajuns la tot ce poate fi mai rău, la dictatură, la regimuri autoritatre, la războaie civile și la dezagregări ale organismului social.
Alternativa la ideologiile poporanist-totalitare este democrația instituțională, adică nimic altceva decât mecanismul social-politic prin care dăm putere instituțiilor prin contractul social pentru ca ele să lucreze pentru noi, să ne apere, să mențină ordinea socială, să asigure funcționarea unor sisteme publice de educație și de sănătate, să guverneze prin legi bune și să ne reprezinte pe plan internațional.
Dar pentru că instituțiile sunt făcute din oameni, apare problema alegerii celor care să să ne reprezinte. Nu știu dacă noi românii avem talent la politică, dar de pretins că ne pricepem, vorba aceeea, la politică și la fotbal, o facem cu toții. Nu știu ce se întâmplă în mentalul nostru colectiv, nu m-au lămurit nici Dumitru Drăghicescu acum mai bine de o sută de ani în cartea sa „Din psihologia poporului român” și nici Daniel David, în cercetarea sa pe aceeași temă, însă tot ce pot să constat este că alegerile noastre nu sunt întotdeauna cele mai bune, ba chiar în mod repetat dintre cele mai greșite.
Ce ni se întâmplă oare de ne lăsm duși de asemenea valuri? Să fie vorba despre un defect istoric de care nu reușim să ne vindecăm? Chiar avem nevoie de asemenea lideri care să ne promită ceea ce singuri nu suntem în stare să împlinim?
Cu aceste nedumeriri în minte, astăzi, în așa-zisa cea mai depresivă zi a anului, reamintindu-mi de Eminescu, văd că mai mulți internauți au postat în ultimele zile același text din scrierile sale jurnalistice, dovadă că sunt cu toții bântuiți de îngrijorări asemănătoare. În textul publicat în ziarul Timpul din data de 15 mai 1879 și intitulat „Alungați turma acestor netrebnici”, Mihai Eminescu scria:
„Oameni care au comis infracțiuni rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte în loc să-şi petreacă viaţa la puşcărie. Trădătorii devin oameni mari și respectaţi şi proştii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungaşul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii! Asta-i judecata poporului nostru!”